In incheiere...

Am pierdut prea multe nopti incercand sa scriu ceva, aici, in Bistro. Nu mai pot. Nu ma mai vor mainile, nu le mai vreau nici eu pe ele. M-a ajuns prea rau sentimentul de "Lumea uita ce am scris". E destul. Nu vreau sa-mi lungesc vorbele de dragul de a scrie.

Eu sunt Iulian, asta e tot ce am avut de spus. Sincer de cele mai multe ori, original atat cat s-a putut, adevarat mai mult decat va puteti imagina.
Nu o sa mai scriu o perioada buna de timp, nu mai am ce, si nu se merita sa ma expun pentru... voi.

Cum zicea cineva, blogul asta a fost facut sa fie scris, nu citit.

Imi pare rau si imi pare bine. Probabil o sa ne mai auzim, nu se poate stii niciodata...

Si daca totul s-ar fi terminat si mai dramatic, tot la fel as fi incheiat...

Orice-ar-fi, sa zambesti si pentru restul!
Nu e bine sa te vada cei iubiti cum cedezi tu...

Pantofi

De cand exista, omul tanjeste dupa 4 lucruri: mancare, siguranta, o persoana iubita si o pereche de pantofi de masura potrivita. Mancarea e peste tot, siguranta o ai acasa, persoanele iubite se gasesc, poate mai greu, dar se gasesc... In schimb, pantofii...

Am vazut azi un tip, pe strada. Avea niste pantofi foarte draguti, nu aratau exceptional, nu erau la moda, dar pot sa pun pariu ca erau niste pantofi confortabili. Pot sa jur ca poti merge zile intregi, si sa strabati zeci de kilometri, fara sa simti nimic. Mi-as dori si eu sa am niste pantofi ca aia... N-as simti nici macar o pietricica! Desi, totusi, uneori am impresia ca nu sunt destule pietre pe drumuri... Da, asa e... Nu cred ca sunt destule pietre.

Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca imi aduc aminte de prima mea pereche de pantofi. Micuti, asa, de copil, destul de colorati. Nu aveau nicio legatura cu personalitatea mea, caci pantofii trebuie sa te reprezinte. Doar ei te poarta pe toate drumurile, nu? Dar tin minte si acum, mama mi-a zis ca pantofii aia ma vor duce oriunde vreau eu. Sa ma gandesc la un loc unde vreau eu sa ajung, sa vorbesc cu pantofii mei, iar ei ma vor duce acolo odata si-odata...

Mama mi-a spus intotdeauna ca poti spune multe despre o persoana, judecand dupa pantofi. Lucruri precum unde au fost, unde se duc, cum au mers, cu putin noroc, si cum vor merge de acum inainte. Dar un lucru, poate cel mai banal, nu il poti spune dupa pantofi. Si anume unde se gaseste o persoana. Pentru asta, trebuie sa ridici ochii din pamant, sa privesti persoana respectiva in ochi, eventual si imprejurimile, si de-abia atunci iti vei da seama unde e. Paradoxal, odata cu asta, poti sa afli si unde esti tu...

Eu am purtat multe perechi de pantofi, nici nu mai tin minte cate... Dar tot nu mi-am gasit pantofii aceia confortabili. Poate o sa-mi faci tu cadou pantofii aia... Am alergat mult timp, si am batut cale lunga. Si am obosit. Am nevoie de ei...

Asta e tot ce-am avut de spus despre asta...
Uneori, cred ca nu sunt destule pietre.

Scrisoarea I

N-am mai primit demult scrisori, dar scrisori adevarate, pe hartie, in plic, cu timbru, scrise si semnate citet. Mai primeam din cand in cand cate o scrisoare fara un expeditor real trecut, iar cand citeam, ele nu aveau nici macar un destinatar real. Am un teanc de asemenea scrisori. Cand o sa fiu mare, o sa le recitesc si o sa-mi amintesc de vremea cand, prin venele astea umflate pe care le am pe maini, curgea si altceva in afara de nesiguranta.



Mi se pare ca scriu un fel de scrisori neadresate, spre a fi citite deschis de oameni prea putin interesati de ele, pentru ca destinatarii initiali au amutit candva.

Nu mai stiu acum daca maturizarea presupune cladirea unor principii sau daramarea unor credinte. Cert este ca Dumnezeu nu mai are in sufletul meu aceeasi forma ca atunci cand eram mica si imaginea lui severa de prin icoane imi parea doar ceva impersonal ca o carte de joc. Totul era un joc atunci, nimic cu adevarat dureros sau serios. Probabil ca acesta este avantajul jocului : nefiind real nu doare. Mereu am jucat cel mai bine jocurile sociale in care credeam ca nu am ce pierde, atunci cand miza mi se parea intangibila si stiam ca nu imi apartine ca sa o risc intr-un joc. Cand ai ce pierde jocul e mai greu si joci mai prost. Esti adult, acumulezi, te atasezi. Risti. Ti-e frica. Cred ca nu iti poate fi frica niciodata, daca nimic nu mai valoreaza suficient pentru tine incat sa crezi ca il poti pierde. Si totusi reusim sa traim in frica mereu. Nu pentru ca pierderile noastre ar fi atat de mari, ci pentru ca vrem sa le vedem ca fiind dureroase. Falsele idealuri ( caci sunt tangibile ) materiale, o multime de notiuni complexe si abstracte cum ar fi admiratia, renumele si pozitia sociala, tot ceea ce am cladit pentru a da nume frustrarilor noastre, nu genereaza decat gelozii de moment care devin nule in fata unui eveniment afectiv important. Luptam, e o forfota si un vacarm imens in afara noastra si in noi si alergam fara sa stim unde zi de zi. Pentru ca jocul inainteaza si noi nu trebuie sa pierdem nimic. Poate ca nu mai stiu nici eu exact ce este valoros pentru un om, pentru ca nu as putea numi acum altceva mai important decat Sinele insotit de liniste si de intelegere ( cumul de cunoastere si toleranta care rezulta in dobandirea intelepciunii de a putea iubi neconditionat ). "Dragostea" e doar in concept vandabil din filme si din carti cu femei si cu barbati care transforma tragicul in arta.

Rai Pierdut. 2008.



Nu sunt in pana de inspiratie. As avea multe de spus, mai ales acum, cand simt ca bate vantul si mi se inteteste jarul tigarii. Dar mi se deruleaza doar oboseala prin fata ochilor. O oboseala atat de reala incat o simt pana in ultimul coltisor al corpului si al mintii.

Imi trebuie putina liniste, dar stiu ca nu o voi capata. Templul linistii mele, atat de departe... Doua cupluri de sute de kilometri...

Pisica lui Schrodinger ar rade in hohote acum de situatia mea, aruncadu-mi in fata o mare pancarta inscriptionata aldin cu un "Dar daca...?" de toata frumusetea.

12.33 Mi se face somn si ma indrept spre pat.
12.34 Adorm cu scrisoarea de la tine pe piept...

Absynth

In sfarsit, acasa! Abia asteptam sa ajung... Sa vezi acum cat ma chinui sa descui usa asta nenorocita! Hai, incet, asaaa... Gata! Incet, sa nu fac zgomot, sa n-o trezesc! As vrea sa ma descalt, dar e cam greu, trebuie sa ma asez jos. Din picioare nu am nicio sansa... Asa, gata! Geaca in cuier... A cazut, la dracu'! S-o pun la loc... Gata! Incetisor spre dormitor...

Uite-o ce frumos doarme... "Uite-o" sau "Uit-o"? S-o uit, sau s-o privesc? "Uite-ma, cu rautatea ce o plang, uita-ma cu tot si toate ce mai sunt, uite-ma cum vreau si eu sa uit de tine, si-am fugit, uite..." Ma rog... Doamne, cat de frumoasa e! Si ea nici macar nu stie! Nu ma mai satur s-o privesc... Trebuie sa stau jos, unde e fotoliul ala? Asa... Trebuie sa-mi aprind o tigara. O sa se supere pe mine ca am fumat in camera, dar ii trece ei... Uite si o sticla de vin...

- Noroc, iubito! In cinstea tuturor noptilor pe care nu le-am dormit impreuna... Sa fim sanatosi! In cinstea tuturor saruturilor pe care le-am pierdut. In cinstea privirilor pe care ni le-am aruncat pe langa! E bun vinul asta... Demidulce. Ar fi mers si sec, acru... Otetit, chiar. Noroc, iubito! In cinstea plimbarilor pe care mi le doream si nu le-am avut! Cascada... In cinstea tuturor imbratisarilor inlocuite de tigari! Iti aduci aminte cand mi-ai zis sa nu mai fumez? Da, am si eu un viciu, asta e... Eu fumez, tu iubesti. Mai tii minte "Aventurile lui Pecine"? Rad acum... Dar incet, infundat, sa nu te trezesc. In cinstea tuturor ciocolatilor cu care nu ne-am indulcit vietile. Ce cafele cu lapte, ce Bistro, ce nebunii? Ciocolata, tata! Aia e baza! Noroc, iubito! In cinstea tuturor partidelor salbatice de amor pe care ti le-am privit in patul lui. In cinstea tuturor "Te iubesc!"-urilor pe care i le-ai spus! Noi sa fim sanatosi! La multi ani! A, stai ca nu sarbatorim nimic... Iar rad! Ma abtin din ce in ce mai greu... Maine-poimaine o sa ne prefacem ca nici nu ne cunoastem! Noroc, iubito! In cinstea lunilor in care nu ne-am cunoscut.
- Danut?
- ...

Trebuie sa ma spal pe fata, deja am inceput sa vad dublu. Sa vad daca nimeresc baia... Ah, ce ma clatin! Cumplita ameteala, jur pe toti sfintii! Gata, uite usa de la baie! Nu mai aprind lumina. Oricum nu stiu unde e intrerupatorul. Intotdeauna m-am pierdut prin casa ta. De fiecare data cand n-am venit... Ce rece e apa! Gata... Inapoi in dormitor... Alta tigara, aceeasi sticla de vin...

- Noroc, iubito! In cinstea singurei nopti pe care am dormit-o impreuna... Sa fim sanatosi! In cinstea tuturor saruturilor pe care le-am savurat. In cinstea privirilor pe care ni le-am aruncat direct! E bun vinul asta... Demidulce. Ar fi mers si sec, acru... Otetit, chiar. Noroc, iubito! In cinstea plimbarilor la care nu asteptam, dar le-am avut! Cascada... In cinstea tuturor tigarilor inlocuite de imbratisari! Iti aduci aminte cand mi-ai zis sa nu mai fumez? Da, am si eu un viciu, asta e... Eu fumez, tu iubesti. Mai tii minte "Aventurile lui Pemine?"? Nu, p-alea nu le stii... Rad acum... Dar incet, infundat, sa nu te trezesc. In cinstea putinelor ciocolati cu care ne-am indulcit vietile. Si a cafelelor cu lapte din Bistro. Nebunie! Aia e baza! Noroc, iubito! In cinstea singurei partide de amor pe care ti-am daruit-o. In cinstea tuturor "Te iubesc!"-urilor pe care mi le-ai spus! Noi sa fim sanatosi! La multi ani! Sarbatorim ceva? Ca eu nu stiu... Iar rad! Ma abtin din ce in ce mai greu... Maine-poimaine o sa ne intrebam daca ne cunoastem! Noroc, iubito! In cinstea lunilor. Nu mai conteaza care.
- Iulian?
- ...

Iar am inceput sa delirez. Mi s-a mai intamplat asta de cateva ori. E de la absynth. Sunt prea beat in noaptea asta sa mai zic ceva, ma duc sa ma culc. Mai fumez alea 3 tigari si gata...

Dup-aia poti sa zici...

Noapte buna.
Noapte buna...

Ghid

Am imbatranit mult, am inceput sa-mi pierd memoria, au inceput sa-mi tremure mainile, nu prea mai vad bine, nu mai aud ca inainte... Cei aproape 6000 de ani pe care ii port in spate au inceput sa-si arate coltii, iar eu nu prea am cum sa ma mai apar.

Am inceput chiar sa delirez uneori. Incep sa devin senil, cred... Imi imaginez lucruri dintre cele mai ciudate. Cum ar fi, de exemplu, sa am o pereche de maini pe care sa nu le pot controla? Sa aiba o minte, optional si o constiinta, a lor? E ca si cum nu as avea puterea sa-mi decid viata, viitorul... Ma rog, pentru mine e foarte ciudat, dar sunt multi care sunt prea obisnuiti cu sentimentul asta. Nu, nu ma refer la cel cu mainile necontrolabile...

...

Se spune ca exista o femeie in viata fiecarui barbat, una care poate nu exista, o femeie care nu are nume, ce formeaza si modeleaza barbatul respectiv. Eu o stiu pe-a mea, are si un nume, o cheama Loredana si o cunosc de vreo 6-7 ani. Am vazut-o o singura data, dar mi-a ramas in cap ca un tatuaj pe brat. Recunosc, semipermanent, caci am cam uitat-o in ultimul timp. Dar mi-am adus aminte de ea, ea este femeia ce m-a invatat sa fiu asa cum ma vezi tu acum...

- Buna!
- Buna!
- Cum te cheama?
- Iulian... Pe tine?
- Nu conteaza...
- Cum adica nu conteaza?
- Nu am nume, n-am adresa, nu trebuie sa-mi stii numarul... Stii tu!
- Mmm, nu, nu prea stiu la ce te referi...
- O sa afli peste cativa ani.
- Pai, daca tot m-ai abordat, pot sa te ajut cu ceva?
- Da, hai sa ne plimbam...
- Nu e cam tarziu?
- Si? Trebuie sa pleci?
- Nu, dar...
- Hai, ia-ma de mana... O sa ne plimbam pe pasarela aia inalta de acolo.
- Ieri nu era acolo! Cand s-a construit?
- Acum cateva secunde, inainte sa intorci tu capul...
- Nu inteleg...
- O sa intelegi.
- Despre ce vrei sa vorbim?
- Nu trebuie sa vorbim... Doar fumam si ne uitam unul la altul.
- Dar eu nu fumez...
- O sa fumezi.
- Si chiar n-o sa ne spunem nimic?
- Nu, n-o sa ne spunem nimic. Trebuie sa te obisnuiesti. O sa te intalnesti cu multe femei de la care o sa astepti raspunsuri, fara sa le primesti.
- Poate par putin deplasat, e prima oara cand te vad, dar... Te superi daca te mangai?
- De ce vrei sa faci asta?
- Imi placi. Parul tau ondulat e uimitor, nu am mai vazut niciodata asa ceva. Si ai tenul fin, si trasaturi de copil. Da, o sa sune cliseic, dar esti una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am vazut.
- Mmm... Multumesc. Sper ca o sa ma tii minte la fel de frumoasa si peste multi ani.
- Si eu sper... Nu vreau sa te uit.
- Copile, te indragostesti prea repede!
- Dar nu m-am indragostit...
- ...
- Ba da, m-am indragostit...
- Te cunosc.
- Si chiar nu ai de gand sa-mi spui cum te cheama?
- O sa afli mai tarziu. Acum taci... Fa liniste... Trebuie sa dispar.
- De ce?
- E tarziu. Nu te speria. O sa fiu mereu aici, trebuie doar sa ma strigi...
- Bine... Dar pot sa...

Plecase deja...

Se spune ca exista o femeie in viata fiecarui barbat, una care poate nu exista, o femeie care nu are nume, ce formeaza si modeleaza barbatul respectiv. Eu o stiu pe-a mea, are si un nume, o cheama Loredana si o cunosc de vreo 6-7 ani. Am visat-o o singura data, dar mi-a ramas in cap ca un tatuaj pe brat. Recunosc, semipermanent, caci am cam uitat-o in ultimul timp. Dar mi-am adus aminte de ea, ea este femeia ce m-a invatat sa fiu asa cum ma vezi tu acum...

Probabil n-o voi mai visa niciodata, dar ii tin minte si acum trasaturile fetei, formele de felina, vocea, privirea, textura pielii. O sa ramana acolo. Numele i l-am aflat ceva mai tarziu, cand m-am trezit din somn. Nu ma intreba cum...

Mi-e dor de Loredana... Uneori, chiar mi-e sete de ea. D-aia mai ard, si ma mai sting cu cate-un zbor...

Am incredere in ea ca ma va ghida asa cum trebuie in viata. Am incredere in ea ca mi se va arata odata si odata in persoana, stiu ca exista. Am incredere ca n-a fost un vis... Si, chiar daca a fost, am inteles din el ca asta trebuie sa fac si eu pentru altele, sa le ghidez in viata. Asa ca, daca nu ai incredere in faptul ca Loredana exista, ai incredere in mine ca te voi ghida in directia buna.

Loredana exista!
Din cand in cand, mai exist si eu...

Trese

Ma plimb pe niste dealuri neatinse de picior de om pana acum. Ma aflu undeva intre o iarba verde crud precum ochii lui, si un cer albastru pur precum ochii ei. Am lasat in spate triunghiul asta, dar presimt ca o sa-l iau de la capat cat de curand... Daca scap cu viata...

Sunt scurte momentele in care ma pot bucura de imprejurimi. Trebuie sa fiu tot timpul vigilent, atent la tot ce se intampla in jurul meu. Gradul mi-o impune. Mi se cere o siguranta de sine aproape inumana. Stiu fiecare pas pe care urmeaza sa-l fac cu 10 minute inainte sa-l fac. In conditiile astea, monotonia si familiaritatea sunt concepte ce se confunda cu viziunea vietii si a mediului inconjurator. Faptul ca inca ma mai las surprins de lucrurile pe care le intalnesc, oricat de banale ar fi, trebuie ascuns. Nu trage balanta nici in tabara avantajelor, nici in cea a dezavantajelor, decat ca nu e un lucru de lasat la vedere. Poate fi exploatat. Iar generalul-locotonent pe care il am in spate abia asteapta sa fac un pas gresit...

Am fost de multe ori prin partea asta de tara, dar niciodata nu mi-a fost atat de strain pamantul. Probabil pentru ca nu am luptat niciodata aici, dar asta nu explica toate sentimentele care ma incearca. Simt fiori de frica de fiecare data cand urc cate un deal. Nu stiu ce priveliste ma asteapta cand ajung in varf. Sunt convins ca toti, de la colonel la ultimul soldat simt acelasi lucru. Si maiorii, si capitanii, si locotenentii, toti sunt speriati la fiecare deal. Dar nici unul nu o arata. Eu cu atat mai putin. Nu am voie! Am 10.000 de oameni in spate, cum as putea sa ma arat speriat? Dar vine valea, trece frica, iar noi marsaluim mai departe...

Suntem in era moderna, era razboaielor informatice, nu se mai poarta razboaie pe campuri, cu baionete si arcuri. Armele principale sunt minciuna, manipularea si dezinformarea. Infanteristii de prima linie s-au transformat in mincinosi de elita, cavaleria se plimba prin orase, conectata non-stop la Internet, gata sa doboare orice reduta banuita de rascoala, iar artileria e de partea cealalta a televizorului tau. Dar noi suntem aici, pe camp, marsaluim spre nu-stim-ce, si suntem pregatiti sa ne dam viata pentru o tara si-asa pe moarte. Daca tot murim, sa murim toti. O, Romanie, ce onoare sa-mi vars sangele in numele tau, si ce jignire sa-mi vars sangele la comanda conducatorilor tai!...

Inca un deal se inalta in fata. Parca nici unul din noi nu mai suporta tensiunea asta. Ne-am obisnuit cu ea, dar asta nu inseamna ca ne place. Ajungem in varful dealului, si in fata noastra se intinde sfarsitul lumii...

O armata-gigant se intinde in fata, si imi dau seama intr-o fractiune de secunda ca lupta ce urmeaza nici nu va fi usoara, nici nu se va termina repede. Poate chiar va tine toata viata...

Incep sa urlu comenzile scoase din manual cat ma tin plamanii, sa ma auda toti caporalii, toate batalioanele, toate urechile de soldat, toate firele de iarba si toti stropii de roua. Ma trec transpiratii, fiori, raceala de sabie si ma calmez. Infanteria ataca pe flancuri, in raiduri. 3 linii trag de voie. Cavaleria ataca frontal, brutal, la viteza maxima, cu toate lancile indreptate in fata. Pamantul trebuie maturat. Artileria tinteste departe, de aici, din varful dealului. Un avantaj mic, dar care trebuie valorificat.

Chemam si aviatia, trebuie sa le taiem liniile de aprovizionare. Sunt mai multi ca noi, dar pe noi ne ajuta pasiunea si iubirea de tara. Nu vreau aliati, nu vreau compromisuri, nu vreau tributuri. Vreau sa-mi apar tara, de aici, de pe pamant, nu dintr-un birou, ingropat in hartii. Si daca va fi sa mor, sa fiu uitat la fel de repede sau la fel de greu ca si ultimul infanterist. Si eu stiu sa tin pusca in mana, nu numai sa dau comenzi...

Acum nu mai avem timp sa ne gandim la familii, la iubite, la copii, la prieteni. Tot sufletul ne sta in fiecare glont tras, in fiecare taietura de sabie, in fiecare sageata trasa, in fiecare lance impinsa in inamic. Suntem murdari de sange si noroi, suntem transpirati si inghetati in acelasi timp, si totusi atacam!

Nu mai am timp nici sa ma gandesc daca a ucide un om in razboi este scuzabil. Unde e creanga aia mare de vasc, sa acopere tot campul de lupta? De la Babel la sange pe pamant, asta e evolutia omului! Nu trebuia sa se ajunga aici, Dumnezeu egoist ce esti! Si mai cade un cap lovit de sabia-mi spurcata...

Tip, si ma doare in gat de cat tip, si incerc sa-mi fac curaj cand mai omor un om, dar tremura carnea si inima in mine de frica. Nu mai vreau sa ucid! Imi iubesc tara, dar asta nu e lupta mea... Si mai vars maruntaiele unui nefericit...

Si trag foc dupa foc, si cad nedreptnicii din fata mea, si imi croiesc drum prin multime spre o victorie necunoscuta... Da, imi iubesc tara mult, niciodata nu am iubit-o mai mult decat o fac in momentele astea... Dar ma urasc indeajuns de mult incat sa dezertez. Cum ar fi, generalul sa dezerteze?



Cate zile a durat lupta asta? Nici nu mai tin minte, am pierdut notiunea timpului. Nici pe mine nu ma mai tin minte, m-am pierdut pe undeva pe camp... Mi-am pierdut si mintile... Imi aranjez haina, tresele, parul, si ma uit in jur. Soldatii stau in genunchi si plang. S-a terminat...

Au cazut toti...

Noi mai suntem putini...

Ne dor toate partile corpului... Dar inima si constiinta cel mai mult!

Asta inseamna sa ramai in istorie?...

Nu ma pot sinucide acum, am castigat si lupta asta...

...

Deschid ochii incet, o privesc cum imi zambeste din pat si imi iau haina pe mine.

- Nu ma saruti inainte sa pleci?
- Ba da, scuza-ma, eram cu mintea in alte parte...
- Unde?
- Ma gandeam ca... Ma gandeam aiurea...
- Haide, zi-mi, la ce te gandeai?
- Plec iar de langa tine... Si ma duc sa port o lupta din care nu stiu daca scap.
- Ce lupta, ai innebunit?
- O lupta cu viata. Stii tu, lupta de zi cu zi... Ma intreb cum e la sfarsitul razboiului? O fi un mare armistitiu, un mare tratat de pace la final?
- ...
- Te iubesc, ai grija de tine!
- Si eu te iubesc!
- Vorbim diseara!
- Pa!
- Pa...

Imi pun tresele de civil pe umeri si ies...



La atac!

Astavara

Ce pot spune 2 chitari, un pian, niste tobe, bass-ul si vantul? Pot povesti toate amintirile pe care trebuia sa le avem. Un fel de "Unde e viitorul de altadata?"... N-o sa asculte nimeni amintirile astea, sunt decat ale mele si ale ei. Nici noi nu le avem la discretie, sunt anumite momente speciale cand dispunem de ele. Trebuie sa fim singuri in camera, intinsi in pat, destul de fericiti incat sa nu putem sa plangem, si sa ascultam...

Pe patul desfacut, dezordonat, ea in tricoul meu mare de ea, eu fumand lent, sufland modele frumoase de fum in jurul ei, cu lumina slaba si cu chef de vorba. Sa vorbim asa cum doar noi doi putem vorbi...

Ce frumoasa esti cand te vad prin fereastra asta mica! Si ce dor mi se face de tine! Nu-mi mai zambi asa, mi se face pofta sa te sarut! Nu pleca, mai stai putin cu mine, chiar daca nu ne spunem si nu facem nimic! Vreau doar sa te privesc...

Strange-ma in brate pana raman fara aer. O sa te strang si eu in brate pana raman fara brate. Si atunci o sa poti in sfarsit sa ma bati cu perna, pentru ca nu o sa mai am cum sa ma apar. Si o sa castigi, si o sa ma privesti de sus, triumfatoare...

Incep sa te gadil, si tu incepi sa razi, te strambi si scoti limba la mine, ma injuri cu voce subtire si pufnim amandoi in ras, intinsi pe pat. Si ma apesi pe burta ca sa rad si mai rau, si stam asa pana dimineata, treji.

Si ne mai uitam la un film, ceva, si mai bem un pahar de vin, si mai facem dragoste, si mai fumam mult, sa nu ne mai vedem prin camera de fum. Sa ne certam pe ultima prajitura si sa impartim o cafea, sa fumam iar si sa lenevim tot timpul in pat...

Sa nu ma lasi sa scriu sau sa compun, nici eu sa nu te las sa scrii sau sa desenezi, si sa ne suparam si sa ne impacam ca doi copii, cu imbratisare si pupic pe obraz. Sa ne spunem bancuri, tu sa razi de orasul asta mic, iar eu de accentul tau, si sa ne batem iar cu perne, sa mai trecem o lupta in cont.

Asta era viitorul de altadata. Si mai erau zile prin el, nu doar asta...

Rareori raman fara cuvinte.

Varf de munte

Deschide usa de la Bistro larg, aproape trantit, cu aspect nervos, dar cu un zambet cel putin ciudat pe fata, parca de implinire, ca atunci cand iti vine o idee nastrusnica. Iese din Bistro, mergand putin greoi, aproape schiopatand, dar nu din cauza vreunei lovituri la picior, ci din cauza greutatii scaunului pe care il trage in spatele lui. E greu, la fel ca un cadavru... De parca s-ar tari pe sine undeva, intr-un colt ascuns de padure, sa se ingroape...

Coboara scarile de la Bistro si face primul pas pe iarba verde. Schimbare de decor, se trezeste pe un platou intins, inconjurat de dealuri, cu o vale lina in fata, si munti inalti, ascutiti, glazurati cu zapada, in plan indepartat. Peisaj montan in toi de vara, stiti cu totii cum arata. E genul ala de ambient de care ai nevoie pentru a te usura in interior. E un fel de eliberare a spiritului de corp, te simti mai usor ca niciodata in aerul curat si depresurizat de la mare altitudine. Te intinzi pe iarba, cu mainile sub cap si ochii pe cer, cu un zambet aproape idiot si fara sens pe fata, si stai, si stai, si stai, si astepti parca sa te ia natura, sa te intorci la radacini...

Putin surprins de schimbarea de decor neasteptata, ridica o spranceana, formandu-i-se pe frunte cateva riduri adanci. Isi aprinde o tigara, ridica o sfoara groasa, incolacita de jos, apuca mai bine scaunul de spatar si porneste la drum, tarand scaunul prin pamant.

Sar bucati de pamant, iar picioarele scaunului lasa 2 urme in spate, 2 santuri mici, unul pentru zilele pe care si le-a petrecut pana atunci, si unul pentru noptile pe care le-a pierdut pana atunci. E o caldura confortabila, iar el isi poarta putin deranjat tricoul fara maneci putin murdar si blugii ceva mai largi decat ar fi normal. Cu tigara in coltul gurii si mainile ocupate de sfoara si scaun, isi merge agale drumul pe platou, in cautarea acelui loc perfect.

Merge minute in sir, mai impiedicandu-se in pamantul denivelat, mai oprindu-se sa-si scoata tigara dintre buze pentru a o scutura, mai odihnindu-se din cand in cand...

Se aseaza pe scaun la un moment dat, putin obosit de drumul greu, isi aprinde o tigara si isi sprijina cotul pe genunchi, fixand iarba cu doar cateva picaturi de roua ramase pe ea. Se indreapta, ca si cum si-ar fi adus aminte ceva, se uita in jur, se uita la cer, se uita la pamant si trage cu pofta din tigara, cu un zambet larg pe buze: a descoperit locul!

Termina tigara rapid, o arunca pe pamant si o calca, apoi incepe sa-si faca streangul din franghia pe care a tot carat-o dupa el. Il construieste tacticos, incet, calm, pentru ca oricum nu-l grabeste nimeni. In momentul de fata, chiar are tot timpul din lume. Mai face din cand in cand cate-o proba, sa vada cum ii "pica" pe gat, il aranjeaza, de parca si-ar pregati streangul de gala... Adevarul e ca unul dintre cele mai importante momente din viata streangului. Si din viata lui...

Isi fixeaza scaunul in pamant bine, sa fie stabil, isi pune streangul in jurul gatului, ia franghia in mana si pune primul picior pe scaun. Se uita la cer, parca cu speranta, ofteaza si se urca cu totul pe scaun. Arunca franghia in sus, spre cer, dar cade imediat pe pamant, lipsita de viata... Ofteaza, putin trist, dar e hotarat sa mai incerce...

Coboara, ia franghia, se urca din pe scaun. O arunca inca o data, cu mai multa speranta, dar cade iar. Si iar, si iar, si iar, si iar... Se enerveaza putin, dar stie ca nu are dreptul. Nu depinde de el.

Se urca iar pe scaun, se uita la cer, si arunca franghia. Iar franghia ramane dreapta... Il strange putin, iar el face ochii mari, privind in gol, cu un zambet ciudat de satisfactie si surprindere pe fata... Si, cu ochii mari, goi, privind in neant, la muntii acoperiti de zapada, incearca sa rememoreze toate lucrurile frumoase din viata lui...

"Imi aduc aminte cand jucam fotbal cu tata la Sala Sporturilor cand eram mic, imi aduc aminte cand am venit intr-o iarna in vizita la casa unde stau acum, si eu il trageam pe el pe sanie... Radeam! Radeam cu tata! Acum incerc, dar nu imi aduc aminte de cand nu am mai ras cu tata...
Imi aduc aminte prima zi de nastere pe care mi-am facut-o aici, la casa... Era si bunica mea, Dumnezeu s-o ierte! Am avut o prajitura cu ciocolata, si tin minte ca am mancat mai bine de jumatate singur...
Imi aduc aminte prima zi de scoala, cat de speriat eram!
Imi aduc aminte ziua lui Mihnea, cearta cu gemenele, prima felie de tort pe care am mancat-o...
Imi aduc aminte cand m-am jucat prima oara pe calculator...
Imi aduc aminte cand l-am cunoscut pe Sebi... Cand am mers prima oara pe acelasi drum acasa... si apoi toate zilele petrecute impreuna, jucand fotbal!
Am un zambet inocent pe buze acum, un zambet cum nu am mai avut de mult... Nu ma pot abtine! Ce fericit eram atunci, cu adevarat fericit!
Imi aduc aminte prima oara cand am iesit in oras, cu Vlad si cu var-miu... Am iesit la o pizza, si am platit eu...
Imi aduc aminte cand am baut prima oara, de Revelion, acum 4 ani...
Vlad, Mihai, Aditza...
Imi aduc aminte ca apoi l-am intalnit pe Oro...
Apoi a venit o vara in care am fost plecat prin toata tara... In vara aceea am realizat cat de mult conteaza prietenii pentru mine... Mi-era dor de ei, indiferent unde eram... La Sibiu, la Turda, la Cluj... Imi era mai dor de Sebi decat de mama...
Am inceput clasa a 10-a... Prima corijenta...
Am intalnit-o pe Andreea, apoi am plans dupa Andreea... O vedeam cu Mihai, si uram...
Am inceput apoi sa beau... Nu beam decat rar mai mult de o bere la terasa... Ce vremuri, ce idei, ce amintiri!
Plecarile la Snagov...
M-am impacat cu Andreea, de mai multe ori, am plans dupa Andreea iar, de mai multe ori...
Am intalnit-o pe Beatrice... Am iubit-o pe Beatrice, si am invatat multe, extrem de multe de la ea... Pacat ca era curva!
Am implinit 18 ani, si imi pare rau ca a trecut cam neobservata ziua aia... Voiam s-o vad pe Deea, dar deja am pierdut legatura cu ea...
M-am impacat iar cu Andreea... Nici acum nu stiu daca am fost mintit sau nu... Am fost intrebat daca in momentul de fata mai tin la ea, si am raspuns ca nu... Nu stiu... Ii port pica, urasc oamenii slabi care nici macar nu stiu ce au pierdut... Implicit ma urasc si pe mine!
Cel mai trist si mai frumos Craciun din viata mea! Singur, nici prietenii mei nu ma mai puteau atinge! O multime de bani cheltuiti, o prostie...
Decembrie negru... O creatie trecatoare, o opera ce incet-incet moare...
Un proiect de album, un album scos, apoi al doilea, al treilea, al patrulea... inca...
Un film, initial cu un scop, pe care nu stiu daca l-am facut degeaba sau nu...
Iulia... Suferinta, durere, compatimire, mila, regret... Nesiguranta... Multa, multa nesiguranta... Vise... sau cosmaruri?
Iar Beatrice...
Batranu', Marius, Chioru', multe betii, multe calatorii, multa distractie.
Oza, in sfarsit, Oza! Omul ala care ma trage in sus si pe care il trag in sus, omul cu care fac muzica ce imi place...
Primul an de facultate, al doilea an de facultate.
Laura, excursia la Iasi, redescoperirea iubirii... Unele dintre cele mai frumoase luni din viata mea.
Mariana, Slanic, masti, copii...
Muzica multa, proiecte, planuri, sperante si iar vise.
Politica, bani si coruptie. Am inceput sa intru in randul lumii...
Multe cafele cu lapte in Bistro, impreuna cu Sami...
Am inceput sa scriu, si inca mai scriu, si nu stiu daca o sa mai scriu... Dar oricum, lumea uita ce am scris... Si vor uita si ca am fost... "

- Multumesc, Doamne...

Inchide ochii, se balanseaza de cateva ori pe scaun, pana cade, si ramane atarnat de cer.

...

Vezi tu, Dumnezeu nu exista, deci el nu te-ar putea ajuta in niciun caz sa te spanzuri de cer. Dar daca Dumnezeu nu exista, tu te crezi indreptatit sa-i iei locul?

Dar daca Dumnezeu nu exista, atunci de ce ti-ar mai fi teama?

Dar daca Dumnezeu nu exista, exista altceva?

Dar daca Dumnezeu nu exista, atunci cu ce am mai fi mintiti?

Dar...

Daca Dumnezeu exista, cum sa suporti sa nu fii tu acela?
Eu nu suport...

Reflectoare

Se sting luminile. Abia daca se mai poate vedea ceva. Chiar si aici, in culise, trebuie sa ne ghicim drumul pana la scena. Se face liniste, o liniste apasatoare. Daca oamenii ar putea privi prin intuneric, probabil toti s-ar privi in ochi unii pe altii, fara sa zica nimic. Singurele sunete care se aud sunt de respiratie. Cineva tuseste scurt. Linistea asta de mormant aproape intra in oase, o simti in fiecare por, pana te invadeaza. Nu se aude nimic, nimeni... Sa nu fie nimeni in sala? O piesa de teatru fara audienta? Ar fi o tragedie... Dar e piesa noastra, o s-o sustinem oricum!

Incepe muzica... Incet, lent, cu pasi siguri si usori pasim pe scena. La inceput, obisnuiti cu intunericul din culise, suntem orbiti de reflectoare. Unii dintre noi mai schiteaza cate-un ochi mic, dar cei mai constienti de sine isi dau seama ca nu pot avea nicio expresie faciala in plus. Ascunderea imaturitatii e o dovada de maturitate.

Prima masca.

Nu avem scenariu, totul se bazeaza pe improvizatie. Avem asa, niste idei scrise pe o foaie, dupa care ne ghidam, dar nu e nimic batut in cuie. La o adica, poti sa pleci de pe scena la o pauza de tigara oricand, nu zice nimeni nimic. Dar sa te intorci, caci piesa nu poate continua fara toti actorii. Cei mai buni actori stiu ca trebuie sa fie tot timpul pe scena. Piesa asta e destul de grea, iar ei trebuie sa fie stalpii de sustinere. E dificil sa-ti joci tie rolul si sa ii ajuti si pe altii sa le joace pe ale lor. Improvizatia salveaza totul, se mascheaza momentele dificile.

A doua masca.

Piesa asta e despre sentimente si originea lor. Unul din actorii mai tineri, fara experienta sau o pasiune iesita din comun, dar care joaca doar de dragul de a avea o ocupatie, a venit cu o replica interesanta:

- Stiai ca nicio persoana nu poate simti atractie sexuala fata de persoanele alaturi de care au convietuit anterior varstei de 6 ani?
- Da? Cum asa?
- E o chestie de subconstient. Prima persoana pe care o vezi e mama sau tata. In primii 6 ani de viata nu exista notiune de excitatie sexuala, iar aceasta inhibitie, repulsie, spune-i cum vrei, se atribuie subconstient primilor 6 ani de viata, evident marcata de persoanele in discutie, mama sau tata. Sau sora sau frate, depinde de caz.
- Nu stiam, e foarte interesant...
- Da, am citit o carte despre originea sentimentelor, senzatiilor si a emotiilor. A, am uitat sa zic, ce am zis se aplica fata de persoanele de sex opus.
- Da, e logic... Dar daca repulsiile si inhibitiile au o sursa, inseamna ca si atractiile deosebite, intense, au o sursa, nu?
- Da, dar nu stiu exact, nu am citit sa fie o explicatie si pentru asta.
- Stii, toate interactiunile din Univers se pot rezuma la reactii chimice. Sunt aproximativ 2 milioane de formule chimice cunoscute, si cam tot atatea, daca nu mai multe, reactii. Iar procesele mintale, in fond, se bazeaza tot pe reactii chimice. Deci atractiile astea "mortale", sa le zicem asa, pornesc de la reactii chimice.
- Asta inseamna ca, extrapoland, putem spune ca insusi iubirea este o reactie chimica...
- Da... Cupidon e o reactie chimica!

A gasit o scuza buna ca sa-si scuze iubirea. Un fel de "Nu pot sa ma abtin" mai elegant si stiintific.

A treia masca.

Si asa mai departe...

Multe, multe masti! Prea multe...

Piesa asta de teatru nu se mai termina niciodata, publicul, ala care e, numeros sau nu, e pierdut in sala de teatru pentru totdeauna, actorii nu se mai satura sa-si tot schimbe mastile, iar noi... Noi... Noi nimic. Nu-i nimic. Piesa noastra de teatru e speciala...

Pe dracu'!
Uite ca pot sa ma mint si eu singur...

Peisaj II

Acum cateva minute eram la bucatarie, fumam o tigara. Obisnuita tigara ce incheie cina. Ma uitam la tata, beat, cum asculta muzica putin peste nivelul confortabil de zgomot, si cum se chinuie sa-si pastreze echilibrul si sa schimbe casetele.

S-a asezat pe scaun si asculta. Ocazional, tinea ritmul batand cu palma in genunchi. Mi-a fost frica sa ridic privirea. Nu am vrut sa-l privesc in ochi. Mi-a fost teama ca as putea vedea ceva, o stralucire, o scanteie. O urma de viata. Nu pot sa accept sa vad asa ceva in tata. E posibil sa-l consider iar om, si sa incep sa tin iar la el. Nu! Tata e un animal! El nu are sentimente, iar daca a avut vreodata, au disparut! Refuz sa cred ca tata este om... Refuz... E oare posibil?

Tata a vrut sa fie sculptor. Dirijor de forme, cel ce modeleaza materia. Prea putine vise si prea inhibata pasiune duc la moartea sufletului. Acum munceste 8 ore pe zi, la 3 schimburi, pe un salariu niciodata de ajuns si-si vede sanatatea cum se darama ca si Turnul Babel.

Ma intreb ce ar face daca ar mai avea o sansa? Ce sacrificii ar face pentru a putea lua viata de la inceput? Ar vrea sa-si ia viata de la inceput? Nu cred, tata nu e un invingator... El niciodata nu-si doreste "mai mult". Nu-mi place sa vorbesc despre tata asa... Poate ca si mint pe alocuri. Nu din cauza ca asa vreau, ci din cauza ca nu-l cunosc. Iar legea Talion-ului, tata, ma face sa-ti raspund cu aceeasi moneda. Nici eu nu te voi lasa vreodata sa ajungi sa ma cunosti. O sa mori singur, cu mine trecand in vizita uneori, sa-ti mai fac cumparaturile din cand in cand. Si te voi striga pe nume...

Am avut destule persoane carora sa le zic "tata", cu riscul de a face o greseala. Sau mai multe. Sunt infinit mai multe lucruri pe care le-am invatat de la straini decat de la tine. Am facut si am trait mai multe alaturi de altii, lucruri pe care trebuia sa le traiesc, macar pentru prima oara, alaturi de tine. Cand am avut prima femeie, m-am dus si m-am bucurat cu altcineva. Cand am fumat prima tigara, am fumat-o la posta, dar nu cu tine. Cand am baut prima bere, a ras altcineva de mine ca m-am ametit. Cand m-am barbierit prima data, tu erai la servici, si altcineva a observat primul. Cand am castigat primii bani munciti, am cumparat cadou altcuiva. Sa mai continui?...

S-au intamplat multe intre noi, tata, dar in balanta atarna mai greu cele care nu s-au intamplat.

Mi-ar placea sa mergem intr-o zi de vara la pescuit, la Snagov, sa zicem. Sa ma lasi pe mine sa conduc. Sa dormim peste noapte in cort, sa ne pazim unul pe altul de tantari. Sa ne uitam dupa femei in costume de baie in timp ce bem o bere rece. Sa nu conteze ca nu stim sa pescuim, sa nu conteze daca fac accident, sa radem daca scapam cu viata in schimb. Sa nu conteze daca dau tantarii la o parte in partea ta de cort. Sa am eu mai mult curaj ca tine sa ma duc la o femeie, si sa radeti amandoi de mine cum stalcesc cuvintele de la o bere.

Contrar parerilor, toate astea nu sunt reprosuri. Nu, nicidecum! Sunt doar dorinte... Sunt convins ca nu stii ce cred eu despre ultima suta de metri. Dar aici voiam sa ajung, tata... Te iert pentru tot ce n-ai facut. Te iert ca ai uitat ca ai si un fiu. Te iert ca nu m-ai vrut. Te iert pentru tot. Mai ai o suta de metri, alearg-o cum trebuie.

Nu te rusina cu mine ca-ti plang in timp ce scriu.
Nu te astepta la asta de la mine, caci n-o s-o citesti vreodata.

E prea frig aici ca sa mai ninga, tata...

Sine

Cobor incet din masina neagra. Calc intr-o balta, dar nu ma stropesc. Nu ploua de prea mult timp, si inca nu s-a strans multa apa. Dar zgomotul ploii e bun pentru ce am eu de facut...

Imi ridic gulerul paltonului si ma uit cu ochii mici spre etajul 7 al blocului in fata caruia ma aflu. Lumina e stinsa de la un capat la altul. O picatura de ploaie imi pica pe obraz. Ii fac semn soferului sa ma astepte aici, n-ar trebui sa dureze mult. Stiu bine ce am de facut...

Deschid usa blocului acesta probabil pentru ultima oara. Am fost de multe ori aici, cunosc fiecare coltisor. Ii stiu cam pe toti care stau in blocul asta. Profesorul de la 3. Femeia de servici de la 5. Curva de la 2. Traficantul de la 8. Politistii de la 4 si de la 5. Blocul tipic din ghetou. Da, pe aici ma pierd eu in nopti, la periferie. La periferia existentei.

Iar nu merge liftul. Nici nu ma asteptam. Mai bine pe scari, am timp sa-mi readuc aminte tot ce am de facut... Incep usor sa urc. E aproape ora 2 noaptea, nu prea mai e nimeni treaz la ora asta, iar cine e, nu face zgomot. Pantofii mei sunt singurii care se aud pe casa scarii, cu un ecou prea lung pentru lucrurile de scurta durata cu care m-am obisnuit in ultimul timp. Un bec palpaie, cred ca am ajuns la etajul 4. Ce oameni! Isi arunca gunoaiele pe scara... Mi se face scarba! Desene pe pereti, jeg, gunoaie, miros de mortaciune, un sunet nou... Se cearta cineva.

...
- De ce n-ai facut, fa, mancare, futu-ti gura ma-tii?
- Am fost toata ziua la munca...
- Ce munca, fa? Ai muncit? N-ai muncit nimic! Iar te-ai dus sa te futi cu altii?
...

A lovit-o! Asta e viata la periferie... Barbati beti si femei batute. D-aia m-am mutat in centru. Macar sa nu mai aud, sa nu mai vad, sa nu mai miros. Dar nu mi-am schimbat decat adresa. Incep sa accept lucrurile astea. In fond, suntem doar animale.

Am ajuns la etajul 6. Imi pun manusile de piele pe maini, si ma descalt de pantofi. 2 pasi pe cimentul rece n-or sa-mi faca nimic. Las pantofii la usa si descui incet, fara zgomot. Intru. Peste tot, lumina stinsa. Nu am probleme cu asta, nici nu mi-e frica de intuneric si oricum m-am obisnuit sa merg prin bezna. Ma opresc pe hol si ma uit la un tablou. Probabil cumparat din Obor. Se vede dupa nuante ca e ieftin si facut de un amator. Ma surprind ca inca mai am gusturi artistice, credeam ca m-am obisnuit cu toate kitsch-urile din jurul meu.

Plec capul. Sa schimb o intreaga omenire e peste puterile mele. Cred ca si peste puterile lui Dumnezeu, daca exista. Ti-a cam scapat din mana situatia, nu-i asa, Batrane? Ma auzi? Esti acolo? Alooo! Iar nu primesc niciun raspuns. Inseamna ca nu exista... Imi atarn paltonul in cuier si merg mai departe.

Ajung in dormitor. Ma asez pe fotoliu si imi aprind o tigara. Ma uit la el cum doarme. Nu inteleg de ce doarme incruntat... Ultima oara cand l-am vazut era destul de vesel. Poate se prefacea. Ma uit la o foaie si un pix care zac pe masa lui. S-o fac?... Aici oricum nu o sa mai intre nimeni o perioada, dau scrumul pe jos. Ma intreb daca sa-l trezesc sau nu.

Nu-l trezesc. Termin tigara, o sting direct pe masa si ma ridic. Privesc putin prin camera, presimt ca imi vor lipsi lucrurile astea. Scot pistolul, montez amortizorul incet, cu tact, apropiindu-ma cu pasi inceti de pat. Sunt la mai putin de 1 metru de capul lui. Tintesc la tampla. Am 3 secunde de liniste absoluta. Degetul aratator e mai incordat ca niciodata. Am tras de multe ori, dar niciodata nu am patit asta. Aproape ca aud scartaitul manusii pe maner. Apas incet... O lumina rapida si un zgomot infundat...

Imi pare rau, n-am avut de ales...

...

Ma urc in masina si ii fac semn sa ma duca acasa. Oricat de usor a fost, lucrurile astea intotdeauna sunt obositoare. Am nevoie de o baie calda si un somn lung. Bine ca e sambata, maine nu ma trezesc devreme. Trebuie sa-mi pregatesc un costum pentru inmormantarea lui. Ar fi lipsa de respect sa ma imbrac tot in asta, in care l-am omorat.

...

Mai fumez o tigara si ma culc. E binevenita linistea asta de toi de noapte. E un fel de preludiu pentru un somn linistitor. Sunt curios daca o sa-l visez in noaptea asta. Sau daca o sa-mi aduc aminte fata lui. Sting tigara, lumina la bucatarie si ma indrept spre dormitor. E 3 si 17 minute. Sting lumina si ma asez in pat, cu ochii atintiti in tavan, ca de obicei. Mi-am adus aminte... Am luat sau nu foaia aia de pe masa lui?...

Ah, m-am sinucis!...
Nu voiam sa afli...

(Im)Posibil

Am incercat sa dublez cubul. Am reusit doar cu o rigla si un compas.

Am incercat sa impart un unghi in trei unghiuri egale. Am reusit doar cu o rigla si un compas.

Am incercat sa fac cuadratura cercului... Inca mai incerc. Dar unele lucruri se abandoneaza.

Cica trebuie sa stii cand sa renunti...

Unora le vine sa planga.
Mie imi vine sa vomit.

Text

Deschid usa de la Bistro grabit si rasuflu usurat. Caldura, in sfarsit!... Nu mai tin minte de cand n-a mai fost asa frig. E iarna din aia friguroasa, ca pe timpuri, cu troiene de zapada si oameni blocati si ger puternic. Imi place cand imi simt picioarele inghetate. Imi place cu atat mai mult cand ajung intr-o cafenea sa beau o cafea cu lapte calda, fierbinte, sa ma incalzesc.

Imi caut masa din priviri, libera si singura in coltul ei, ca intotdeauna, si ma indrept grabit spre ea. Am mers incordat din cauza frigului si ma doare putin spatele, abia astept sa ma asez. Astazi nu am nimic de facut, o sa stau mult in Bistro. Nu ma grabesc deloc. Sper sa nu apara ceva neprevazut, caci vreau sa incep sa citesc o carte azi, am adus-o cu mine. Se numeste "A trai prin muzica". Nu se intelege numele autorului de pe coperta, e o carte veche, am gasit-o prin biblioteca unui prieten...

E un fel de autobiografie, din ce am apucat sa rasfoiesc asa, in fuga. Cum zicea cineva, "cartea vietii mele, respinsa de editor"... O fi adevarat? Oare totul este o mare literatura, iar fiecare viata este o carte? O piesa de teatru? Un film de amatori? E clar ca unele carti sunt respinse de editor, scenarii de piese de teatru sunt refuzate de directori de teatru, iar proiecte de filme sunt aruncate la gunoi de mari regizori. Se vede oriunde pe strada... Trebuie sa fii orb sa nu vezi! In cate cuvinte poti scrie o viata? Cati bani poti cere pe cartea unei vieti? O faci ilustrata?

Comand obisnuita cafea cu lapte si incep sa citesc. Pagina cu pagina, cate o inghititura de cafea, o tigara, putina apa, sa sting...

- Iulian, hai sa ne facem o formatie...
- Ce fel de formatie?
- Muzica, vreau sa cant, vreau sa ma fac auzit!
- Si eu ma gandeam la asta, dar nici nu stiu ce gen as aborda...
- Vedem noi, experimentam pana gasim ceva care sa ne caracterizeze.
- Experimental din start.
- Da!
- Nu stiu daca pot, Octavian... E greu cu muzica. Nu ajungem departe.
- Stiu. De cand am inceput sa scriu stiu asta. Dar nu mai pot sa stau asa! Nu mai pot! Vreau sa-mi dau jos lanturile astea, caci sunt rupte de mult, dar nu pot sa scap de ele...
- Si eu vreau, Octavian... Dar cum?
- Muzica nu e o stiinta exacta. Invatam pe parcurs.
- Dar sunt afon, aproape. Nu am niciun fel de pregatire muzicala...
- Nici eu! E perfect! Am nevoie de cineva la fel de crud care sa-mi tina oglinda, la fel de afon, la fel de "la inceput de drum"...
- De ce?
- Ca sa nu ma impinga prea mult, si sa nu-l trag in jos cu nimic, sa am o constiinta artistica impacata...
- Eu sunt asa?
- Da! Nu pot sa fac nimic grabit sau incetinit. Trebuie sa fac totul in ritmul meu, pe ultima suta de metri.
- Asa sunt si eu... Dar nu vreau sa fac nici compromisuri ca sa-mi pastrez ritmul si stilul...
- Scriem povesti... Povesti despre ura, despre iubire, despre bete de chibrit, despre porumbei, despre curve si soldati, despre lacrimi, despre covoare rosii, despre orase si ierni, despre spitale si copii, despre usi si ochi albastri sau verzi. Nici eu nu vreau compromisuri, o sa facem totul singuri.
- N-o sa fie usor deloc... Si mie imi place sa visez. In fiecare noapte imi fac lumi imaginare in vise si visuri. Desenez fiecare lume pana la ultimul detaliu, o descriu in texte in amanunt, o pun pe scena si ii fac si muzica. Trebuie sa visam destul de mult ca sa putem sa incepem, si apoi de o mie de ori mai mult ca sa putem sa continuam...
- Stiu, dar mi-e frica de un lucru...
- Care?
- La un moment dat, vor intra si banii in discutie.
- Stiu, dar noi n-avem bani. Dar eu unul nu vad din bani o destinatie sau un scop.
- Nici eu.
- Zicea cineva, "cand muzica va deveni strict o profesie, si nu o pasiune, atunci o voi abandona". Asa vom face si noi!
- Da, ai dreptate!
- Cand incepem?
- Acum!
- Da, acum!

Entuziasm.

Toata povestea asta e intrerupta in derulare pe "micul ecran" de ea, putin zgomotoasa cand se aseaza la masa...

- Buna!
- Buna...
- Ce faci?
- Eram intr-o scurta sesiune de visat cu ochii deschisi.
- La ce visai?
- Eh, de-ale mele...
- Iar te gandeai la femei? ( Surade usor, putin fortat. )
- Nu...

- Pot sa-ti iau si eu o tigara?
- Da, normal...

- Te-ai mai gandit ce faci mai departe cu muzica?
- Da si nu prea...
- Adica?
- M-am gandit la toate variantele posibile si imposibile. Eternele "cum ar fi daca...". Dar momentan nu stim nimic sigur, deci nu pot sa-mi dau seama cum va continua treaba.
- De ce nu stiti nimic sigur?
- Pentru ca nu avem studio. Nu avem bani sa ne facem studio. Nu avem bani nici sa inchiriem cu ora un studio. Asteptam, poate se intampla o minune.
- Imi pare rau...
- Si noua ne pare, dar nu avem ce face. Decat sa speram ca o sa iasa bine. Asta e situatia, toti artistii tremura de frig in acelasi tramvai spre periferie. Nu ma consider un artist in adevaratul sens al cuvantului, dar sunt multi altii care ar avea de invatat din nimicul pe care il stiu eu...
- Da...

Cartea vietii mele e in curs de scriere. Nu mai e mult pana ajung in momentul in care trebuie s-o public, pentru ca altii s-o citeasca. Nu stiu daca o va accepta cineva. Editorii sunt mofturosi si exigenti. Eu oricum o sa scriu si volumul doi, indiferent daca primul volum va fi publicat sau nu...

Toti scriem. Carti, scenarii, scrisori, mesaje... Cati dintre voi au curajul sa le arunce in lume, sa le scoata din intimitatea atat de inviolabila a traseului emitator-receptor? Mastile astea pe care le poarta toti si pe care le aseaza si pe sentimente si pe cuvinte sunt de-a dreptul odioase. Va e rusine sa fiti oameni? Scuzati-ma, am uitat ca sentimentele fiecaruia sunt intime si ascunse... Dar nu trebuiesc disimulate si falsificate!

Hai sa mai jucam o piesa de teatru, pana una-alta...
Avem altceva mai bun de facut?

A cedat

Baiatul-care-nu-doarme e un fel de alter-ego. Unul dintre multele pe care le-am avut, le am, sau le voi avea. Au fost Chioru', Danut, Feldman, Rebel Monk, Iulian, Baiatul-care-nu-doarme... Unii inca mai sunt. Si vor mai fi mult timp de acum incolo.

Baiatul-care-nu-doarme e special. Ma rog, orice alter-ego e special in felul lui, dar asta parca e altceva. El nu a facut nimic pana acum. El nu se vede. Nu spune nimic prin gura mea, practic, el chiar exista doar in mintea mea. Dar el chiar reprezinta linia mea de final, locul unde vreau sa ajung. Acolo unde nimeni nu doarme, acolo unde toti gandesc mai mult si creeaza mai mult. Acolo unde pasiunea este o slujba. Acolo unde iubirea se lasa cu focuri de artificii in toi de noapte. Acolo unde femeile nu sunt curve, oricat de mult as agrea eu aceasta categorie de persoane. Acolo unde nimeni nu bea, poate doar fumeaza ocazional. Acolo unde toti stiu totul despre toate, iar eu stiu totul despre toti. Acolo unde nu exista secret, si totul este transparent. Hai sa zicem translucid.

Vezi tu, sa-ti creezi lumi imaginare in care sa poti sa faci ce vrei e frumos. E un fel de refugiu. Insa cand incepi sa nu mai faci diferenta intre imaginat si real, lucrurile nu mai sunt asa roz. Roz-bonbon. Niciodata nu am inteles denumirea culorii acesteia. Ma rog...

Eu nu mai fac de mult timp diferenta. Totul e facut din celofan, lemn, pasla si carton. Imi vad mainile mari, mult mai mari decat sunt in realitate ( ??? ). Imi vad ochii mari, mult mai mari. Imi vad sentimentele, imi vad urechile, imi vad nasul, imi vad inima. Da, inima. Ea e cea mai mare dintre toate. Ma visez iubitor si bun cu toata lumea. Omul perfect.

Si atunci ma trezesc, si lumea uita ce am visat eu, cum uita si ce scriu, si ma uit pe geam...

Si vad usa de la Bistro, cum se deschide, si ea intra. Ele intra. Ele intotdeauna intra, dar niciodata nu se aseaza. Chiar va pacalesc manechinele astea sa credeti ca e plin?...

...

- Buna!
- Nu, nu e buna...
- De ce? Ce ai patit?
- Uita-te in jurul tau...
- Da, cateva persoane isi beau cafeaua de dimineata. Ce e cu asta?
- Nu, nimeni nu isi bea cafeaua de dimineata! Toti isi beau automatismele de dimineata. Nimeni nu mai gandeste, nimeni nu mai rationeaza. Toti actioneaza ca programati, instinctual. Niciodata rational. Niciodata!
- Vad ca esti pornit rau in dimineata asta...
- Da! Sunt! Sunt pornit pe toti. Si pe aia mici, si pe aia mari, si pe tine, si pe el, si pe el, si pe el, pe toti! Sunteti toti niste idioti! De ce nu ganditi? De ce nu mai ganditi?
- Iulian...
- Nu! Nu mai pot... Am obosit, am obosit rau sa ma mai lupt ca Don Quijote. Ti-am spus acum ceva timp ca am nevoie de o pauza. Nu, nu am nevoie de pauze... Am nevoie de repaos total. Gata! Mi-a ajuns...
- Nu mai vorbi asa!
- Si cum vrei sa vorbesc? Sunt inconjurat de un neam de idioti, de hoti si de trantori! Cati sunt cei care constituie persoane pe care te poti baza? Cati oameni sunt cu adevarat "oameni"? Cate femei pot fi iubite? Cati copii mai au copilarie? Cati conducatori conduc? Romania mea scumpa se duce pe pula, iar eu singur pot face atat de putine impotriva torentului...
- Asta e...
- Niciodata nu e asta! Un nou niciodata... Imi pierd atatea nopti si atata timp incercand sa-mi dau seama de ce e nevoie sa-mi mobilizez neamul sa vrea mai mult si sa faca mai mult, dar nu reusesc sa-mi dau seama. Imi plang neputinta in perne si imi zdorbesc pieptul cu pumni de furie.
- O sa te ajut eu.
- N-o sa ma ajuti... Doar o sa ma minti si o sa te minti ca faci ceva.
- Daca tu asa crezi...
- Pleaca de la masa mea, te rog. Lasa-ma singur! Te rog mult! Asteapta-ma sa-mi treaca... Daca-mi mai trece...
- ...

Se ridica si pleaca. Nu-mi pare rau. Da, am jignit-o, si o voi mai jigni. Doar sunt barbat, nu? Doar sunt un om de rand, nu? Sunt la fel ca ceilalti, ce dracu'! Un vierme... Nimic mai mult, un nenorocit de vierme!

...

- Buna, Laura...
- Buna!
- Ce mai faci?
- Bine, tu? Nu prea pari in apele tale...
- Mda, nu sunt in apele mele, sunt in noroaiele mele.
- Adica?
- Te rog, nu-mi mai pune intrebari. Am o oboseala foarte grava... Nu stiu daca o sa supravietuiesc...
- Iti arde de glume macabre?
- Da, glumesc... Scuza-ma. Tu esti printre putinele persoane pe care nu am de ce sa-mi vars, rastorn sau sparg nervii.
- Ce ai patit?
- Multe. Atat de multe incat nici eu nu le mai stiu. Deci nu pot sa ti le spun. Lasa-le acolo, inauntru, sa fiarba... Se evapora ele pana la urma.
- Pot sa te ajut cu ceva?
- Da... Vino lan-...

...-ga mine te rog, aseaza-te pe pat si ia-ma in brate. Strange-ma, dar nu prea tare, doar cat sa pot sa adorm. Vreau sa dorm in bratele tale. Sa pot sa plang in voie, fara sa ma mai usture ochii din cauza ca ma abtin. Sa plang si sa dorm. Sa imi tii de cald acolo unde e mereu frig, in creier. Fa-ma sa nu mai gandesc, te rog. Nu mai pot, nu mai vreau sa mai gandesc. E ca o durere de masea pe care n-o mai suport. Am nevoie de tine sa-mi fii mama grijulie. Sa simt si eu ce mai inseamna acasa. Ma simt ca un strain in pielea asta murdara de atata "societate".

Te rog... Vino acum, repede, pana nu gasesc forta sa-mi revin din starea asta. Am nevoie de o slabiciune acum. Nu mai pot sa fiu invincibil pentru mult timp.

Te rog... Te rog mult...

...

Asta e povestea lui Iulian, luptatorul. Cel care intotdeauna putea sa ofere siguranta celorlalti, dar niciodata lui. A luptat lupte grele sau usoare, importante sau nu, dar a luptat. De cele mai multe ori cu el insusi. Si exact intr-o lupta din acestea, cu el insusi, a pierdut... A lasat garda jos in momentul nepotrivit... A cedat!

...

Daca ai un gust de anghinare in gura acum, ma voi intoarce.

Oricum ma voi intoarce!
E doar o alta lupta...

Plimbare cu barca

Buna seara, si bine ati revenit la un nou episod din "O cafea cu lapte".

In aceasta seara, va voi arata cum se prepara visele.

Lumea crede ca e un proces foarte simplu si usor, dar e un pic mai complicat de atat. Dupa cum puteti vedea, cheia e o combinatie foarte delicata de ingrediente complexe...

Mai intai, punem niste ganduri aleatoare.

Apoi adaugam cateva amintiri vagi din timpul zilei, amestecate cu niste amintiri din trecut. ( Se pot face si portii pentru 2 persoane ).

Iubire, prietenii, relatii, si alte cuvinte care se termina in doi de "i".

Cateva melodii ascultate in timpul zilei...

Lucruri vazute si deasemenea, personale...

Si...



Hazardul e foarte greu de realizat.
Organizarea se reface daca nu esti atent.
Moarte organizarii!



Eu colectionez obiecte frumoase... O pereche de pantofi... Niste ochelari... Un telefon... O masina de scris... Sunt facute din lemn si pasla, avand cusaturi aparente. Infatisarea lor delicata si finisata e prietenoasa. Si sunt tacute... Laura le-a facut, iar eu le voi aduna intr-o expozitie.

- Laura, crezi ca as putea sa iau si patura aia rosie?
- Desigur, Iulian. Glumesti?

E o patura nemaipomenita. E groasa, din plus rosu, cu cusaturi mari si albe, si niste animale salbatice alearga pe ea.
Ea zambeste.
Ma aplec peste o stanca in incercarea de a o atinge, dar am corpul greu. Stomacul mi s-a comprimat. Nu prea mai simt nimic, caci toate sentimentele mele sunt in stomac. Ma doare...

- Laura?
- ...
- Poti sa ma tii de mana?

- Nu pot adormi...

Ea o ia. Eu adorm. Eu nu am dormit niciodata pana la Laura. D-aia imi placea sa-mi zic baiatul care nu doarme. Ca nu dormeam. In ea am gasit muzica aceea in care pot sa adorm.

O padure intr-o barca, e cam uscata ea, ca e iarna afara, dar pluteste asa lin pe marea inghetata... Cristal de placere sa observi! Ma tot intreb daca sa dau cristalul observatiei din mana pe plimbarea cu barca.

Pune mai mult alb...
Trebuie mai mult alb...

Pune mai mult alb!!!
Doare negru...

De-a v-ati ascunselea

- Buna!
- Buna...
- Scuza-ma ca am intarziat, e greu cu zapada asta!
- Stai linistita, nu e nimic, nu ai intarziat... Acum 2 minute am ajuns si eu.
- Ce faci?
- Ce fac de obicei... Fumez...
- Mi-era dor de tine!
- Si mie de tine!
- Ce mai faci?
- Ma zbat sa supravietuiesc... Traiesc asa, cu impresia ca sunt uitat, si ca nu isi aduce aminte nimeni ca exist. E un sentiment foarte ciudat, mai adanc si mai dureros decat cel de singuratate...
- Nu te-au uitat toti, stai linistit!
- Adica?
- Mai e o fata care din cand in cand isi aduce aminte de tine...
- Cum asa?
- I-a ramas parfumul tau pe perna.
- Si ala dispare... Dupa cateva spalari o sa di...
- Nu! Ea si-a jurat ca perna aia n-o va mai spala niciodata. O va pune intr-un sicriu de sticla pe care il va deschide doar cand i se face dor de tine. Va mirosi putin, sa-si aduca aminte de parfumul tau, si apoi o va inchide la loc, pana data viitoare.
- De unde obsesia asta pentru un parfum, un amarat de parfum?
- Nu e un amarat de parfum... E parfumul tau!
- Si ce e asa special la mine?
- Provoci dependenta...
- Ha! Am trait s-o aud si p-asta! Ce gluma buna!...
- Uita-te in jurul tau... Vezi ca toti se uita la tine? Uita-te atent, studiaza-i... Toti iti arunca ocheade pe fata sau pe furis!
- Da, asa e... Dar de ce?
- Din cauza parfumului tau. E parfumul care ii face pe oameni sa se indragosteasca de purtator. Toata lumea te iubeste acum!
- Dar e imposibil asa ceva!
- Dupa cum vezi, nu... E oarecum subliminal, nimeni nu-si da seama de ce, dar toti te indragesc.
- Pai asta e de bine, inseamna! Ha, e cel mai tare lucru, sa fiu iubit de toata lumea!
- Nu tocmai... Gandeste-te... Uneori, prea multa iubire poate deveni coplesitoare.
- Oare?
- Sigur! Pentru ca trebuie sa raspunzi cu aceeasi moneda fiecarei persoane in parte. Poti iubi pe toata lumea la aceeasi intensitate maxima? E ca si cum ai imparti un patrat in 10.000 de patratele mai mici, dar noile patratele sunt la fel de mari ca patratul initial. E imposibil!
- Da, ai dreptate... Si ce e de facut?
- De parfumul tau nu poti scapa. E parte din tine!
- Si atunci? Ce fac?
- Ascunde-te. Dispari din cand in cand, lasa-i sa te mai uite, inainte sa se indragosteasca prea rau, altfel ii vei rani pe toti. Refugiaza-te undeva unde nu te poate gasi nimeni, macar pentru o perioada de timp...
- Da, asa voi face! Chiar acum!
- Bine... Drum bun!
- Multumesc! Multumesc si pentru sfaturi!
- Nu ai pentru ce!
- La revedere!
- La revedere!

Asa mai fac uneori. Plec, si ma refugiez undeva, ca sa nu va ranesc prea rau. Nu pot sa va spun unde ma ascund, altfel m-ati gasi. E locul meu special, ferit de ochii lumii. Poate doare atunci cand plec, dar e mai bine asa. Pentru toti.

Eu ma ascund in locul meu special. Ea se ascunde in spatele palmelor. Sau, pur si simplu, inchide ochii, sperand ca, daca ea are ochii inchisi, n-o va mai vedea nimeni... Dar se inseala... Eu o vad!

Eu am intotdeauna ochii deschisi!
Ai uitat ca eu nu dorm niciodata?...

O telecomanda pierduta

Am inceput sa ma culc tarziu. Sau devreme, depinde cum sunt privite lucrurile. Ore precum 4, 5 sau 6 dimineata au devenit orele mele de bagat in pat. Imi place sa-mi pierd noptile pe-aici, facand lucrurile pe care le fac. E oarecum o stare de liniste si relaxare...

Am stranutat. Nu-mi place sa stranut...

Sa revenim. Da, imi plac noptile. Nu cred ca pot spune ca sunt o pasare de noapte, deoarece nu-mi pierd noptile mereu. Doar uneori. Dar da, imi plac noptile mult. Sunt momente in care as pune pauza timpului, si as vrea sa ramana mereu noapte. Sa stau mereu aici, scriindu-ti, desi e tarziu, tu esti departe si mai mult ca sigur dormi. Sa fumez mult si sa ascult in fiecare noapte alta melodie in mod repetitiv. Sa aud prin tavan cum se trezesc din cand in cand ai mei sa bea apa si sa ma mai uit din cand in cand si pe geam, sa vad daca mai e cineva treaz la ora asta tarzie... E trecut de ora 2.

Tu, daca ai putea, in ce parte a zilei ai opri timpul?

Dimineata? Sa ne trezim amandoi somnorosi si sa mergem in picioarele goale pe gresia rece pana in bucatarie. Sa bem cafea dupa cafea si sa fumam pachete intregi de tigari, ascultand o emisiune interminabila de radio cu muzica frantuzeasca veche, in timp ce soarele ramane in acelasi loc pe cer, fortand ceasurile sa se blocheze pe ora 9... Da, ar fi frumos dimineata...

La pranz? Sa fii mereu in alergare catre ceva, dupa ceva, prin orase aglomerate. Sa ne intalnim ocazional si accidental pe cine-stie-ce strada, sa ne salutam, sa ne sarutam si sa plecam grabiti mai departe, la munca. Sa luam pranzuri in fuga te-miri-pe-unde, sa ne promitem ca, odata si odata, tot o sa avem timp si pentru noi, dar sa stim ca n-o sa fie asa, si sa ne multumim cu ce avem... Da, ar fi frumos la pranz...

Dupa-amiaza? Sa te uiti in pauza de tigara la ceasul blocat pe ora 3. Ora la care e prea tarziu pentru orice si prea devreme pentru orice. Sa fii obosit si in acelasi timp sa astepti cu nerabdare sa faci ce ti-ai propus. Niciodata sa nu stii daca vii sau daca pleci. O stare de oboseala generala acoperita si mascata cu dibacie de o imagine de calm... Da, ar fi frumos si dupa-amiaza...

Seara? Pe la ora 6, asa... Cand soarele isi ia ramas bun, iar luna da seara buna, in acelasi timp... Cand iti gasesti linistea, odihna si pacea in locul pe care il numesti cu mandrie "Acasa". Sa afisezi un zambet larg si sincer de fericire cand ma vezi asteptandu-te cu cina calda, sa ne sarutam si sa mancam pe canapea, uitandu-ne la televizor, lenesi, la emisiuni proaste si sa radem. Sa stam asa, fara nicio grija pentru tot restul serii, stiind ca ne-am terminat treaba... Da, ar fi frumos seara...

Noaptea? E ora 9, incepe noaptea... Deja pe strazile comune incepe sa se lase linistea. Pe alei si prin dughene ascunse incep sa se trezeasca ceilalti. Incepe "ziua din noapte", se naste o noua lume si o noua actiune. Sa facem amandoi parte din ea, sa cutreieram strazi noapte de noapte, intr-un taxi galben care nu ne taxeaza niciodata si in care soferul nu pune niciodata intrebari. Stie mereu drumul, dinainte. Sa vedem si fetele ascunse ale oamenilor, noapte de noapte, si sa ne scriem mesaje si scrisori si sa jucam piese de teatru cu ele... Da, ar fi frumos noaptea...

Te las pe tine sa decizi cand vrei sa oprim timpul, si ce vrei sa facem... Dar presimt ca n-o sa-l opresti. O sa-l lasi sa curga, asa cum curge el de obicei, singur si constant. Pentru ca tu ai telecomanda in mana si ti-e frica sa apesi pe patratul ala nenorocit de stop.

Eu ce sa fac? M-am cam pierdut prin timp si printre stopuri. Iar timpul s-a cam pierdut pe culoarele spitalului ideilor mele. Nimic nu prea mai e la locul lui... Toate se pierd in toate.

Timpul s-a pierdut in telecomanda mea...
Iar eu mi-am pierdut telecomanda...

Bilant

Bilant. Adica 2 lanturi, impletite. As fi putut sa fac un trilant, dar nu ma pricep chiar asa bine la impletit. Si, da, impletesc lanturi. Unul de zi, unul de noapte. Exact cum imi impletesc si vietile de baiat care nu doarme niciodata.

Sunt multe lucruri pe care le impletesc si, din greseala uneori, le si amestec. Sentimente, priviri, cafele, tigari, vieti, inimi, suflete, universuri, melodii, sunete... Multe lucruri! Multe...

Si ma agat de lanturile astea impletite, si ma balansez ca pe liane. Se poate numi zbor, dar nu in adevaratul sens al cuvantului. Si sar de pe un bilant pe altul, in fiecare an, cu ani vechi si ani noi.

Se apropie un nou an nou, un an nou oarecare, dar special, in felul lui. Fiecare an e special in felul lui, ca si oamenii. Dar, ca si oamenii, sunt ani buni si ani rai. Ma uit in spate la anul asta... A fost un an bun. Multa iubire, multe iubiri, melodii, albume, examene, bursa, calatorii, prieteni, bani, alcool, sex, distractie, meditatie, contemplare, mare, munte, poze, scrisori, scrieri, dialoguri, nopti, zile, vorbe, priviri... Tot ce trebuie unui an bun! O singura prostie mare am facut anul asta. Si chiar acum, la final, in seara asta. M-am uitat mai departe, in anii trecuti. Am gasit niste ferestre mici, uneori neclare sau murdare, sau sparte chiar, dar destul de eficiente... Se numesc fotografii.

M-am uitat la fotografii de cand eram mic. De cand eram mici. De cand eram mai mici, toti. Am pierdut multe pe drumul asta, mai mult sau mai putin ales de mine. Am si castigat multe. Nu stiu care cantaresc mai mult in balanta, pierderile sau castigurile. Nu pot sa-mi imaginez un alt drum. Nu vad padurea de copaci...

Dar sunt multumit asa, orb.

Ma gandesc acum ca nu vreau sa mai scriu, vreau sa vorbesc si sa plang. Sunt mandru de mine. Sunt mandru si nesigur. Imi vine sa plang de bucurie ca am ajuns asa departe, aici, langa tine, langa voi, aia care sunteti uneori. Sa vad ochi cum te privesc, sa vad ochi cum ma privesc, sa-mi vad ochii cum privesc... Fac multe, sunt sus. Nu mi-e frica sa cad, fiindca nu sunt foarte sus. Vreau sa plang in hohote, sa ma eliberez de toata barbatia si toata maturitatea si toate scuturile astea cu care m-am blindat ca sa fiu barbatul perfect, cum zicea cineva...

Sunt cateva femei care ma iubesc, sunt ceva mai multe care nu ma baga in seama, dar cele mai multe nici nu stiu ca exist. Deci mai am de lucrat...

Sunt cativa prieteni care tin la mine, sunt cativa cunoscuti carora le sunt antipatic, dar cei mai multi oameni nici nu stiu ca exist. Deci mai am de lucrat...

Am o familie care imi e aproape uneori, am o familie care nu ma cunoaste de cele mai multe ori, dar o sa am o familie pe care trebuie sa o construiesc eu la un moment dat. Inca n-am inceput, dar am de lucrat...

Am o muzica, am o viitoare slujba, am o scoala, am un jurnal, am niste activitati. Am foarte mult de lucrat...

Peste cateva ore incepe tot lucrul asta, toata munca pe care trebuie s-o depun pentru a ajunge la capatul drumului. Pana atunci, imi arunc hainele. Imi arunc ochelarii. Imi arunc sentimentele, amintirile, scuturile, mastile. Imi arunc tot. Pauza de tigara. Da, recunosc, de mai multe tigari. Dar e o pauza in care vreau sa plang. Nu dau mesaje, nu fac urari, nu vorbesc, nu fac nimic special. Vreau sa fiu cat se poate de simplu si de singur orele astea care au mai ramas. E ca si cum mi-as astepta moartea, si apoi renasterea. Mi-au inghetat mainile. Sa inteleg ca a inceput moartea? E bine, inseamna ca vine si renasterea...

O sa ma schimb mult. Nu radical, dar mult. Unele lucruri nu pot sa le arunc pur si simplu, caci imi sunt ca degetele. Nu pot sa le dau jos si gata.

Melodia asta pe care o ascult repetitiv trebuia sa aiba alt subiect. Nu conteaza...

Anul asta va ofer tot ce imi cereti. Dar va cer si eu un lucru. Lasati-ma sa fiu sincer cu mine.

Regele a murit! Traiasca regele!
Adica anul...

Parfum de femeie

Usa de la Bistro se deschide, e frig afara si ninge slab, un fel de drojdie ramasa dupa un Craciun destul de tulburat si confuz. Ea intra infrigurata, si se grabeste sa inchida usa, sa nu cumva sa se piarda caldura. Isi lasa hainele in cuier, fularul, manusile si caciula si apoi se indreapta spre mese.

Se indreapta spre masa ei obisnuita, dar trece pe langa un domn, ce sta singur la masa si isi bea cafeaua lent, fumand tigari de foi parfumate. Nu stie exact ce, dar ceva o atrage spre el. Se opreste in fata lui, dar el nu ridica privirea din cafea. E imbracat elegant, in costum, "la patru ace", cum se spune, clasic, negru, cu camasa alba si cravata verde inchis, cu nod Windsor, batista asortata in buzunarul de la piept de la sacou, si mirosind a un parfum discret, barbatesc, nu foarte dulce, dar foarte aromat si atragator. Are parul ingrijit, este proaspat barbierit, de parca s-ar pregati de nunta. Are un aspect aproape perfect.

Ea isi ia inima in dinti si intreaba incet, cu vocea putin strangulata, emotionata:

- Scuzati-ma, va deranjeaza daca ma asez la masa cu dumneavoastra?

El ridica privirea din cafea, o fixeaza patrunzator, de parca ar privi prin ea, pe perete, zambeste slab si raspunde cu un ton cald:

- Nu, nu e nicio problema, va rog, luati loc...

Se aseaza, putin speriata, nereusind sa-si dea seama ce anume o determina sa faca asta, si incepe conversatia chiar foarte uimita:

- Ma scuzati, habar nu am ce fac acum!
- Nu e nimic, chiar simteam nevoia sa vorbesc cu cineva...
- Nu v-am mai vazut pe aici, sunteti client nou?
- Sunt client episodic, daca se poate spune asa... Sunt in trecere, si am putin timp liber la dispozitie. Mi-am zis sa savurez o cafea...
- Am inteles!
- Nu pot sa ma abtin sa nu va intreb... "Fleur en pierre"?
- Da... Uimitor!
- Este unul din parfumurile mele preferate. E oarecum neutru. O combinatie intre miros de transpiratie de femeie de serviciu si parfum de printesa frantuza.
- Multumesc, cred...
- Nu-mi plac extremele, si apreciez foarte mult echilibrul. De aceea prefer lucrurile clasice, neutre, care nu ies in evidenta, dar se remarca prin simplitate. O alegere foarte buna, as putea sa adaug.
- Multumesc.
- Aveti o voce foarte frumoasa. Viorile ar fi invidioase!
- Eh, sa nu exageram...
- V-am spus ca nu exagerez. Aveti un timbru vocal foarte cald, foarte plin de esenta. Exact ca o vioara Stradivarius! Ati ascultat vreodata o vioara Stradivarius?
- Nu, din pacate nu am avut placerea...
- Este un sentiment orgasmic!
- Poate o sa am ocazia vreodata, cine stie...
- Sunt sigur ca v-ar placea!
- Ma scuzati ca va intreb, dar de ce priviti doar cafeaua? De ce nu ridicati capul?
- Prefer sa studiez celelalte elemente ale dumneavoastra inainte sa va "vad" chipul... Cum ar fi parfumul, vocea, textura pielii.
- De ce?
- "Imaginile" imi raman intiparite in creier doar daca am acces foarte scurt la ele. Ma fortez sa-mi reamintesc, si astfel capat mai multe detalii. Imi las celelalte simturi sa zboare. Exact in antiteza cu sentimentele.
- Cum adica? Daca nu sunt indiscreta...
- Nu. Prefer o varietate mare de sentimente, fara sa conteze prea mult intensitatea lor si persoanele asupra carora se adreseaza. Exista o infinitate de sentimente pe care le pot avea pentru o persoana, cum, bineinteles stiti, exista o infinitate de individualitati umane. Unicitatea persoanelor este valabila pentru un numar foarte restrans de persoane, deci tot ce pot sa le ofer este un sentiment unic. Sunt un fel de loterie, unii au noroc, altii nu. In schimb, am un numar limitat de senzatii. Miros, auz, pipait... Aici conteaza foarte mult intensitatea, nu diversitatea.
- Cred ca incep sa inteleg.
- Imi pare rau ca nu va pot explica mai in detaliu, dar chiar trebuie sa plec.
- Ah, inteleg... O sa ne mai vedem?
- Dumneavoastra probabil o sa ma mai vedeti, eu cel mult pot sa va miros.

Isi scoate de sub manusile asezate pe masa un baston telescopic pentru nevazatori, il desface, si isi cauta incet, pe pipaite, iesirea din Bistro.

Ea ramane blocata, cu ceasca de cafea in mana.

Atunci cand integritatea corporala iti este afectata, indiferent de natura si gravitatea situatiei, tot ce iti ramane este integritatea spirituala si sufleteasca. Dar cand nici pe aceea n-o mai ai, impartita in diverse si terte parti, ce iti mai ramane? Ce refugiu sa mai ai?

Eu nu mai am niciun simt. Nu vad, nu aud, nu vorbesc, nu miros, nu simt. Sufletul imi este impartit in toate directiile din Univers de ceva timp. Ultimul lucru care imi ramane de facut este sa sper ca ma vei accepta asa cum sunt, handicapat, atat fizic cat si emotional.

Poate-mi gasesti o proteza prin sufletul tau...
Poate sufletul tau este o proteza...

Craciun!

E Craciunul, vin de pe strazi, de acolo unde Craciunul e cel mai intens. Mai ales pe aleile ascunse. Are si orasul asta mic dedesubturile lui...

Un semn de hotel cu un om in varsta sub el, fumeaza linistit. Se cam pregateste sa plece, dupa cum se uita in jur, pana opreste o masina langa el. Se duce la geamul pasagerului si o vede.

- Ea e?
- Da, e cea mai tanara...
- Cat ma costa?
- 30 de lei, dar sa nu-i lasi semne... Dup-aia trebuie s-o tin pe bara.
- Da-te, fa, jos!

Plateste linistit, de parca si-ar cumpara paine dimineata. Pe usa hotelului scrie "Nu mai avem locuri libere.". Camera e deja inchiriata, si el pleaca la vanatoare, sa-i omoare visele. E OK sa violezi minore, atata timp cat ele spun ca au 18 ani.

- Cati ani ai?
- 18.
- Cati ani ai?
- 13.
- Dezbraca-te...
- Nu ma intrebi cum ma cheama?
- Nu ma intereseaza!

Si o loveste. Ei ii curge nasul, ploua afara. Sau ninge. Nu stie... Ce dracu' sa mai vezi afara cand ai o pula in gura si te abtii sa nu plangi? O fute pana ii da sangele. Toate ranile trec. Timpul inchide toate ranile, dar doar moartea le vindeca. Bani, sex, bani dati mai departe, o mica parte dintr-o "industrie" de multe miliarde. Ce dracu', oameni suntem... Si eu m-as duce la curve acum. Sa le vad cum plang in noaptea de Craciun.

Curvele, de orice varsta, sunt admirabile. Sunt cele mai frumoase persoane. Indura absolut tot, si-si sterg lacrimile si cacatul de la cur cu amintirile urate. D-alea frumoase oricum nu au. Paharul asta de votka cu suc de mere in cinstea lor! La multi ani! Curvele... Curvele pot trece peste orice!

Nu ti-ai dori acum sa fii curva?
Macar psihic...

P.S.: Craciun fericit! :)

Lumea uita ce am scris

Pe mine noaptea, ma viziteaza stafii, si da, sunt ale mele,
Spirite ce vin si pleaca dintre palme, fara sa lase semne,
Fara sa-mi zica "Te iubesc!", sau cine-stie-ce refrene...
Trece timpul si rasaritul ma prinde mereu la o cafea cu ele...

Si mai vorbim de una alta,
Si ne mai amintim de noi,
Si mai vorbim de noi si gata,
din priviri
Ne stabilim iar intalniri...

Domnisoara, matura mai repede tot ce am dezvelit,
Caci dimineatza nu o port asa, ci langa tine, obosit.

Mai bate mama la usa camerei si ma intreaba "Iar nu dormi?"; rasufla trista ca baiatul ei se-mparte iar la doi... Stie ea cumva ce ma tot tine treaz, si nu insista... Iar ma lasa sa ma pierd in ceas...

Si stii ce-i zic?

- Eu, draga mama, nu mai dorm, eu scriu pana cand mainile imi cad in gol, pana cand ele-or sa ma lase sa ma duc spre alte vise...

Iar vine noaptea, iar voi fi trist cu portile inchise...

Mai caut in sufragerie si acum o mica umbra -
Este ea, cea care a uitat sa ma mai planga...
Sunt surprins de-atunci incoace de lipsitul tau suspin;
Unde esti? Sub cartea asta, sau sub vre-un pahar de vin?

Si ma doare, si ascult vantul obosit sub geamuri,
Si cum, lenesa, si noaptea se ascunde printre ramuri,
Intunericul e azi mult mai jovial, cu ochi timizi de ciocolata,
Nu ma mai sperie, sta cuminte si asculta, mai atent ca niciodata...

Cu o palma in falca,
Si creioanele imi casca,
Nu au chef de poezii,
Nu mai stiu ce vrei sa stii,

Si vreau sa ma ajuti, sa-mi spui...

"Ai muzica asta... Iubeste ce scrii, dragul meu, pentru ca lumea uita..."

Si eu scriu si lumea uita ce am scris,
Si eu scriu si lumea uita ce am scris,
Si eu scriu si lumea uita ce am scris,
Si eu scriu si lumea uita ce am scris!

Si eu scriu si lumea uita... Si tu uiti...

Imagineaza-ti cum stau eu in fiecare noapte, mai bagand ceva acolo, incercand sa ma impac cu cacatul asta...

Aplauze!

Taie!

Parca ieri n-aveai ochii asa frumosi...

O sarut incet pe obraz, zambesc, ma asez la masa si imi aprind o tigara.

- Ce mai faci?
- Bine... Tu?
- La fel...

Tacere. Nici unul din noi nu zice nimic. Ne bem cafeaua in liniste deplina. Din cand in cand, ne pregatim sa deschidem gura, sa zicem ceva, dar ne oprim inainte de a elibera vreun sunet. Linistea asta e sacaitoare rau! Pauza de tigara ca pauza de tigara, dar am nevoie de zgomote... Plecam capul, si bem din cafea in continuare. Fumam iar.

La un moment dat...

- Chiar nu avem nimic de zis?
- Ce am putea sa zicem? Totul e perfect!
- Poftim?
- Totul e perfect... Nu e totul perfect?
- Trezeste-te!
- Sunt treaza!
- Maturizeaza-te!
- Sunt matura! Fata asta de copil e doar o masca...
- Mastile au tendinta de a acapara.
- Pe mine nu!
- Esti invincibila?
- Da...
- E clar, chiar dormi. Somnul ratiunii naste monstrii, stii?
- Vrei sa ma vezi plangand zilnic?
- Ar fi de preferat, macar ar fi ceva sincer, nu minciuni.
- Bine, de maine o sa plang...
- Iar eu o sa fiu aici sa-ti sterg lacrimile... Ai uitat ca eu mereu inteleg? Nu te mai ascunde de mine.
- ...
- Punctele tale de suspensie nu sunt altceva decat firimituri de paine, sa nu te ratacesti... Maine o s-o iei de la capat.
- M-am obisnuit asa...
- Dezobisnuieste-te! Nu poti sa te ascunzi toata viata!
- Pot macar sa incerc.
- Nu, nu poti sa incerci! Esti o proasta daca incerci!
- Multumesc! ( E vizibil suparata. )
- Nu ma intereseaza daca esti jignita! Dimpotriva, asta imi demonstreaza ca am dreptate.
- Pentru asta ai venit aici? Sa ma jignesti?
- Da...
- Nu trebuia sa ne certam...
- Nu ne certam, doar discutam. Vezi, asta iti arata ca nu e totul perfect!
- Bine ca ai tu mereu dreptate...
- Nu am mereu dreptate, dar am dreptul sa fiu deranjat.
- Si ce anume te deranjeaza?
- Ca te complaci.
- Asta e problema mea.
- E si a mea, de cand am devenit parte din viata ta.
- Cine a zis ca esti parte din viata mea?
- "Te iubesc!"-ul tau... Sau poate...

Ma ridic de la masa, arunc banii de cafea si plec. Astazi nu sunt vesel. De astazi nu mai pot sa fiu vesel. Copil batran sau nu, am pretentia la si cer cu inversunare maturitate.

Parca ieri n-aveai ochii asa frumosi...
Dar tot ochi de copil sunt.

Post Scriptum: Indreptatit sau nu, sunt suparat. Si nu voi mai scrie pana nu-mi trece. Dar la mine nu trece asa, cu una, cu doua... Trece cu mai multe. Nu s-a schimbat nimic, si nu o sa ma comport ca fiind suparat, dar sentimentul e aici. Si nu vreau sa ma las influentat in ceea ce scriu de ceea ce, involuntar, imi trece printre urechi. Taie! Luati 5 minute pauza, si apoi filmam iar...

Tribut

Imi permit sa...

[ ... ]
"Stii cum sunt studentii astia? formidabili. Eu stateam la bar de-o ora si o fata statea tot de atata timp; intre timp mai venisera si plecasera baieti, care vorbisera cu ea si ii spusesera ca o iubesc, ea le raspunsese la toti ca-i iubeste; am intrebat-o de ce le-a spus asta si ea mi-a raspuns:

- Pentru ca: 1. Iubesc viata! 2. Ma iubesc pe mine! Si prin urmare trebuie sa iubesc baietii, altfel nu as putea fi fericita, nici eu nici oricare alta fata care iubeste una din doua.
- Da, dar altele sunt egoiste si iubesc numai unul si sunt fericite!
- Acelea nu sunt fete, sunt niste falsuri! Nu trebuie sa fii fericita facand pe altii nefericiti. Trebuie sa fii fericita tu si odata cu tine toata lumea. Eu asa cred! Ai vazut cum au plecat baietii aceia de aici, erau in stare de orice. ( Vorbea de barbosii carora le spusese ca-i iubeste. ) Daca m-as fi purtat indiferent, nu ar fi plecat unul vesel, ar fi fost niste oameni morti! O, nu, viata e prea trista si grea ca sa o mai ingreunam si noi care suntem chemate sa o infrumusetam. Am fi niste asasine.

Auzi, mai, auzi tu, nu idee nascocita de mintea mea, nu, idee spusa de o fata. Cine, doamne, cine o fi nascut-o pe fata aia, cine, cine! Sa-i dea fericire si viata eterna, iar eu il voi stima in veci si ma voi inchina lui ca dumnezeului. Mai, ma crezi ca in clipa aceea am crezut ca mor, ca ma dezintegrez, cand o fata a fost in stare sa enunte atat de limpede ceva, ce eu ma chinui sa spun de atata timp. Sa ma ia dracu' de nu am innebunit de tot de cand am auzit-o pe fata aia."
[ ... ]

( fragment din Catalin Bursaci - "Prima carte, ultima carte" )

Aceasta carte de debut este postuma. Ultimele ei file nici n-au mai fost scrise, ci vorbite. Apoi tacute. Sfarsitul ei a fost sfarsitul autorului, iar punctele de suspensie de pe ultima pagina sunt semnul coasei. Autorul avea 17 ani, varsta la care abia incepe totul.

...

Imi simt cuvintele incredibil de mici, slabe si jegarite acum. As vrea sa pot sa-ti spun tot ce simt numai din priviri. Pisa-te pe cliseele mele, dar altfel nu stiu cum s-o spun...

Iar cafelele astea... Cafelele astea nu reprezinta nimic, absolut nimic, fara omul din spatele lor, care le scrie, le prepara si apoi le bea. Unii incep sa pretuiesca mai mult cafeaua decat omul care le face.

In calitate de autor, barman si chelner, imi rezerv dreptul de a te ruga ceva in noaptea asta...

Bea cafeaua si apoi arunca ceasca pe jos, sparge-o!
Curat eu dupa...

In graba

Ai auzit de tipul ala care a cazut de pe un zgarie-nori?
In timp ce cadea, la fiecare etaj, isi repeta pentru a se linisti...

Pana aici, totu-i bine...
Pana aici, totu-i bine...
Pana aici, totu-i bine...

Nu conteaza cum cazi.
Conteaza cum aterizezi.

Iesi de pe o alee intunecata, cu blocuri inalte de caramida, cu scari de incendiu si sarme de rufe intinse intre ele, cu tomberoane pline, si saci de gunoi pe langa ele, cu balti multe, si una si mai mare intotdeauna pe mijlocul aleii, si ajungi pe Magheru. Mica bucata de Las Vegas, chiar aici, in Romania. Si luminile te orbesc, si totul straluceste. Totul este la moda, totul este in ton, toata lumea zambeste si toti sunt fericiti. Masini scumpe, restaurante luxoase, magazine de top si oameni de clasa.
Te plimbi prin mirajul asta de oras mare cu ochii mari si gura cascata ca la o minune. Si sorbi din priviri fiecare vitrina, si fiecare curva bine imbracata, si fiecare Ferrari care trece pe langa tine, si fiecare firma luminoasa ce anunta viata de vis.
In plimbarea ta, simti ca hainele incep sa vibreze din ce in ce mai rau pe tine, si te opresti in fata unui club de 5 stele. Intri, intr-un moment de neatentie al body-guard-ului, si vezi o alta fata a oamenilor. Bauturi scumpe, muzica exagerat de tare, haine de firma, droguri puse la vedere pe masa, jocuri de lumini si miros de sex ce se simte in aer mai rau decat fumul de tigara.
Iesi aproape asurzit din club, si mergi mai departe. Vezi in cateva sute de metri tot mirajul si toata tehnologia evolutiei umane concentrata in locuri de distractie.
Obosit de toata agitatia, te asezi in fund pe bordura si iti aprinzi o tigara. Si astepti, asa cum astept si eu...

In acelasi moment, la aproape 50 de kilometri distanta, un muncitor iresponsabil din termocentrala Brazi isi aprinde si el o tigara intr-un loc interzis. Se aud voci in instalatie, si arunca tigara panicat. Se aprinde un cablu, se produce un scurt circuit, care, printr-un alt lant de evenimente nefericite, duce la explozia intregii termocentrale. O mare parte din Prahova, Dimbovita si Iflov sunt distruse, precum si parti mici din Giurgiu, Calarasi si Ialomita.

Tu, care stateai linistit pe bordura si fumai o tigara, auzi o explozie puternica si, brusc, totul se face foarte cald, apoi, la fel de brusc, totul se face foarte rece. De la simpla contemplare a evolutie umane si a bulevardului Gheorghe Magheru, la analizarea locatiei noi in care te afli. Nu intram in discutii legate de viata de apoi.

Pana aici, totu-i bine...

Acum constientizezi cat de repede si de idiot se poate termina totul?

Asteptari

A trecut mult timp de cand nu m-am mai ametit dintr-o tigara. Sentimentul ala de imponderabilitate, de aflat sub apa, in mijlocul oceanului fara niciun punct de reper, fara sa stii unde e sus, jos, stanga sau dreapta, face toti banii. Oricat de frica imi era de ea, am ajuns sa pretuiesc, intr-o oarecare masura, nesiguranta.

Sting tigara grabit in scrumiera deja aproape plina, ma grabesc sa ajung in pat, ma intind, ma invelesc si inchid ochii. Imi simt fiecare por cum isi paraseste locul de drept, ma simt cum ma privesc de sus si cat de relaxate imi sunt tamplele. Pana si miscatul degetului aratator devine o senzatie extraordinara. Mi-e frica sa deschid ochii, deoarece as putea sa pierd senzatia asta. Si stau asa... Putin ametit, zburand in colivia care se numeste, generic, "camera mea", si astept sa se intample ceva. Nu stiu exact ce, dar astept.

Asteptarea asta observ ca devine un element recurent al vietii mele.

Si stau si astept, cu 3 cubulete de ciocolata, 2 tigari in pachet si cam 1 centimetru de suc ramas pe fundul sticlei... Ar trebui sa urmeze un 0 ( zero ) de ceva, dar nu prea imi vine nimic in minte. Poate doar rabdarea... Da, cam am 0 ( zero ) resurse de rabdare.

Astazi m-am trezit tarziu. Atat de tarziu cum nu m-am mai trezit de mai bine de o luna. Am deschis ochii direct spre geam, si lumina brusca si puternica m-a deranjat un pic. Cerul aproape alb e foarte obositor, ma deranjeaza. Nu as prefera sa fie negru, dar ziceam si eu... Am iesit afara si am simtit mirosul ala de praf inghetat, specific iernii. Da, a venit iarna! A trecut aproape o treime din decembrie, si inca nu s-a intamplat nimic, desi am asteptat... Speram sa fie un decembrie mai vesel, dar se pare ca n-o sa fie asa. Traiesc exact acelasi miros, aceleasi imagini, aceleasi sunete de iarna ca si in anii trecuti. Astept in continuare, vorba aia, "Nu stii de unde sare iepurele.". Problema e ca, atunci cand sare iepurele, sunt necesare si reflexe.

M-am intalnit cu una din monstruletele mele aseara. Prima mea iubire. Femeia ce m-a calit in jocul asta de i se spune iubire. A imbatranit mult. A obosit. Se citeste asta in ochii ei ca intr-o carte deschisa. Ma rog, toate cartile sunt deschise, decat ca unele sunt scrise mai urat, si e mai greu de citit. Stateam si o ascultam cum isi povesteste problemele, caci despre altceva nu mai putem vorbi acum, si mi se derulau prin cap imaginile de acum 2 ani. A trecut putin. Atat de putin incat nu imi mai aduc aminte nimic.
Blonda aceea, putin ironica, a zis bine... M-am renovat frumos. Arat a palat din exterior. Dar n-are rost sa intrati in grota.

Se zicea pe undeva ca durata necesara refacerii dupa o despartire este egala cu jumatatea duratei relatiei propriu-zise. Te-ai cam inselat, prietene...

Cu sunet de chitara spaniola, o voce de femeie care nu poate fi caracterizata altfel decat organica, ce curge mai frumos decat Nilul, 2 patratele de ciocolata, o tigara si suc deloc, ma asez pe fotoliul asta vechi, ce-si macina buretele, ma uit in gol pe pereti si astept in continuare.

Astept sa mi se zica un "Te iubesc!" urlat, fara puncte, si fata in fata.

Astepti si tu cu mine?
Asteapta-ma...

Analiza

Sa vorbim despre profesori. Cu accent pe al doilea "o".

Citisem undeva, mai demult, ca profesorii au cea mai grea slujba. Si nu datorita faptului ca trebuie sa formeze tineretul tarii, mandria viitorului. ( A se observa autocenzura, era o rima p-acolo... ).

Conform manualului "Predatul in scoli pentru idioti", singurele atribute pe care trebuie sa le posede un profesor este o baza puternica de cunostiinte in domeniul pe care il preda, si prezenta obligatorie la cursurile pe care le preda. Intr-o editie mai recenta a manualului, se scrie cum ca profesorii ar si trebui sa comunice cu elevii. Optional, la fel ca unele discipline.
Pana aici, toate simple si frumoase, oricine poate fi profesor.

Eroare.

A fi profesor inseamna mai mult decat atat. Cu fiecare generatie pe care o formezi, te formezi singur. Cu fiecare elev pe care il modelezi, te modelezi singur. Cu fiecare persoana pe care o descoperi intr-un elev, pentru ca exista asa ceva intr-un elev, te descoperi singur. Si sunt cazuri in care trebuie sa ai o capabilitate de adaptare exagerat de mare. Sa te transformi din Neanderthal in Homo Sapiens Sapiens intr-o singura zi, daca nu chiar mai repede.

* Cum actioneaza un profesor care face trecerea in doar 10 minute de la un elev oligofren, retardat mintal, cu pretentii si ambitii de imparat atotputernic la un geniu introvertit, care ar avea probleme sa se coboare la nivelul Einstein, umil, timid si sfios?
* Cum reactioneaza un profesor cand i se pune in fata un elev care ii poate da clasa in orice moment, in orice domeniu?
* Cum reactioneaza un profesor cand i se pune in fata un elev ce intelege prin limbaj articulat un numar de 2 interjectii?

Se poate incepe o discutie sau un eseu de introspectie si/sau analiza enorm, ce s-ar intinde pe cativa megabiti, caci, paradoxal, scrisul chiar nu mai implica pix si foaie izbite violent.

Concluzia, indiferent daca se incepe sau nu discutia amintita mai sus, ramane oarecum batuta in cuie. Trebuie sa te cunosti pe tine insuti, si sa-ti cunosti si limitele totodata inainte de a avea pretentia ca poti preda. Se poate extrapola. Nu e vorba neaparat de predat, ci si de a da sfaturi, de a discuta. De fapt, de a deschide gura, in general. Orice ai face, trebuie sa stii cine, ce si cat esti.

Tu te cunosti?
Sunt convins ca nu...
Dumneavoastra va cunoasteti?
Poate, dar nu indeajuns...
Daca eu ma cunosc?
Din vedere...

M-am intalnit de cateva ori cu mine, dar nu prea am stat de vorba.

Cu fiecare element din exterior descoperit, se descopera in acelasi timp si un element din interior.

Post Scriptum: Acest post nu se vrea o critica, doar o constatare. In afara de asta, incep sa-mi fac un obicei din a scrie lucruri in care altii se regasesc. Nu asta mi-e intentia, nu ma intereseaza alte persoane. Desi celelalte persoane, dupa cum am vazut,